FRANTURI DE VIATA - roman autobiografic

Pentru a da un inteles mai larg franturilor istoriei vietii mele, voi incepe cu inceputul. M-am nascut intr-o familie de tarani desculti, sinonimi cu „eroii" din Romanul scriitorului Zaharia Stancu, cu o mica diferenta: Nu am purtat botnite la gura intrucat nu am avut boieri care sa ne duca la cules de struguri. Astfel stand lucrurile, inca din frageda copilarie am intrat in conflict cu conditia mea sociala si in mod permanent, foarte de timpuriu m-am framantat cum si ce sa fac pentru a putea ajunge la un trai decent.

Am fost trei frati la parinti. Eu, mijlociul, am devenit un „copil problema" la parintii mei harnici si onesti care, ma huiduiau de fiecare data cand ma vedeau cu cate o carte de citit, imprumutata de la Biblioteca scolii, spunandu-mi ca nu ma vor face nici Popa nici Dascal. Aproape ca nu mai observau aportul adus de mine la treburile gospodaresti ale familiei.

La scoala primara din sat am fost premiant an de an, incepand cu clasa a I-a pana la clasa a VII-a, desi frecventam cursurile scolare numai in sezonul rece, respectiv incepand cu lunile noiembrje ale fiecarui an si pana in luna aprilie ale anilor urmatori, perioada in care se gaseau vitele pe furajare la grajd. Din 28 elevi inscrisi in clasa I-a primara, am ajuns in clasa a V-a numai 3 absolventi.

In vara anului 1934, trebuia sa-mi sustin examenul de absolvire a celor 7 clase la scoala din orasul resedinta de Plasa Tileagd, in fata unei comisii de examinare, formata din profesori pe care nu i-am vazut anterior. Culmea! Cu zece zile inainte de data cand s-a stabilit tinerea examenului, a venit vestea in sat ca Fabrica de Cherestea Tileagd aflata la 2 km distanta de locuinta parintilor mei, angajeaza mai multi muncitori necalificati, primindu-se la lucru si adolescenti.

Taica-meu, care hotara si dispunea totul in familie, imi ordona sa ma duc si eu la fabrica, atragandu-mi in mod serios atentia ca sa spun ca am implinit varsta de 16 ani (eu inca nu aveam nici 14). Nici nu vrea sa auda despre data fixata pentru examenul meu de 7 clase. Ca urmare a trebuit sa chibzuiesc bine ce am de facut! Ma prezint si eu pentru angajare , odata cu ceilalti consateni si bineinteles ca mint, asa cum m-a invatat taica-miu: ca am implinit varsta de 16 ani. Afland ca se poate lucra si in schimbul de noapte , ii cer sefului care intocmea formele de angajare, ca sa-mi permita sa lucrez primele doua saptamani in ture de noapte si primesc aprobarea ceruta .Ma reintorc acasa si il mint pe taica-miu ca am fost angajat pentru turele de noapte. Ce mai conta inca o minciuna!? „Invat repede ca scopul scuza mijloacele".

Obiectul muncii noilor angajati era culegerea si caratul deseurilor de material lemnos verde, mustind de seva, grele ca pamantul, din jural gaterelor si a fierastraielor circulare. Deseurile erau incarcate pe vagoneti cu ecartament redus , in afara halei mari de instalatii, fiind transportate in teren, la locul de depozitare.

Acest gen de munca l-am practicat eu noaptea timp de doua saptamani. In timpul zilelor, dormeam cate 3-4 ore pe zi si ma pregateam pentru examenul de 7 clase primare. A sosit si ziua cea mare, nu lipsita de emotii, in starea sufleteasca in care ma gaseam. Am luat examenul cu media 7,66. Numai conta nota de trecere. Important era faptul ca l-am luat.

Dupa acest efort deosebit am intrat in normalitate, lucrand de ziua ,cate zece ore pe zi, de la orele 6 dimineata, pana la orele 18 seara. Avand doua ore pauza pentru masa. Retributia mea era de 18 lei pe zi. Bineinteles ca activitatea si comportamentul noilor angajati era urmarita in tot timpul programului de lucru, de catre mai multe persoane, fara ca cei vizati sa-si dea seama. Erau un fel de camere ascunse - sofisticate - de luat vederi.

Dupa doua luni de activitate, am fost singurul dintre noii angajati, transferat de la munca bruta din Hala mare, la Sectia de masini prelucratoare si finisarea lemnului. Mi s-a facut un instructaj de protectie a muncii si de functionare a utilajului cu care urma sa lucrez. Am semnat cele doua fise de instructaj si am luat in primire un strung mic, cu care executam confectionarea de piese pentru mobile. Mi s-a majorat si salariul de la 18 lei pe zi la 22 ceea ce nu era putin. Acest eveniment a dat nastere invidiei celorlalti consateni cu care am fost angajat in munca la aceeasi data, punandu-si intrebarea: de ce numai eu am fost ales pentru aceasta munca calificata?! La care dintre sefi si ce spaga oi fi dat? Invidia lor era mai veche si pentru faptul ca citeam diferite carti imprumutate de la Biblioteca Scolii din localitate. De nenumarate ori cand aveau chef sa ma umileasca , imi spuneau „ DOMNUL LICHII". Lica se numea bunicul meu. In replica eu le spuneam ca viata va dovedi ca ei au fost proroci! De fapt, acesta a fost primul pas care, desi destul de mic, a marcat distantarea mea de ceilalti adolescenti din Tilecus, cu care mi-am impartit copilaria.

Cu ocazia primirii drepturilor chenzinale banesti, tovarasii mei de munca intrau la Bufet ca sa se cinsteasca, in timp ce eu plecam grabit spre casa si predam parintilor intreaga agoniseala. La sectia de masini prelucratoare, marea majoritate a muncitorilor calificati erau de etnie maghiara. Ca urmare, toti vorbeau numai ungureste. La inceput mi-a venit foarte greu. Reflectand asupra acestei stari de fapt, mi-am adus aminte de filozofia lui taica-meu, care mi-a spus odata ca omul este de atatea ori om, in cate limbi stie sa vorbeasca. In consecinta, le-am cerut colegilor mei de munca sa ma invete sa vorbesc si eu ungureste. Acest gest a facut ca sa devina mai prietenosi si mai apropiati fata de mine. Atunci nu-mi dadeam seama cat de mult ma va ajuta aceasta initiativa peste 9-10 ani, in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, prin Ungaria si Cehoslovacia.

Acest inceput promitator s-a intrerupt dupa un an si ceva de activitate. Varsta frageda, 14-15 ani, program prelungit de munca, noxele in care mi-am desfasurat activitatea, competitia in care ma aflam cu ceilalti colegi de munca mai varstnici, alimentatia sub nivelul eforturilor depuse, au condus la imbolnavirea mea cu plamanii. In mod sigur insa, factorul principal cauzator de boala a fost raceala. Valea Meghisa, care-si alunga apele involburate, cuprinzand bucati mari de gheata, curgea pe langa fabrica de cherestea Tileagd, spre albia Crisului Repede. Pe la sfarsitul lunii martie, cand se topeau zapezile , se incrancena si iesea din matca inundand drumul de acces, care ducea la fabrica, de o parte si de alta a podului. O astfel de inundatie a trebuit sa infrunt eu intr-o zi de dimineata cand plecam la lucru. Am calcat din intamplare pe o piatra miscata de ape , am alunecat si am cazut pe burta. Am lucrat toata ziua cu hainele ude pe mine. De aici mi s-a tras nenorocirea. Diagnosticul la examenul radiologic a fost: PLEURIZIE DREAPTA, UMBRE HILARE CONFLUENTE BILATERALE la ambii plamani. Consider un miracol faptul ca, prin cuvintele mele iscusite, 1-am acaparat pe medicul Intreprinderii, fara sprijinul nimanui, sa ma trimita la Oradea, cu recomandarea ca sa fiu internat in Sanatoriul T.B.C., pe cheltuiala Casei de Asigurari Sociale , costurile fiind foarte mari, 120 lei pe zi.

Am urmat tratamentul in Sanatoriu 3 luni de zile .Aici si in acest interval de timp am avut prilejul sa cunosc si sa stau de vorba cu bolnavi facand parte din toate categoriile sociale: muncitori calificati, profesori, ingineri, juristi, ziaristi, inspectori C.F.R., oameni de afaceri, etc. In plus, aveam la dispozitie zilnic ziare si reviste. In acest anturaj si climat deosebit de propice pentru mine si pentru aspiratiile mele de viitor, am reusit sa-mi largesc considerabil orizontul de cunostinte generale. La toate acestea s-au mai adaugat farmecul si frumusetea „ Micului Paris", cum era dezmierdat orasul Oradea la acea data. Ceea ce m-a fascinat cel mai mult, au fost firmele de neon in diferite culori si vitrinele de pe intreaga Strada principala care, pe timp de noapte, te ducea cu gandul la mirificul Las Vegas din America.

Cand am fost externat din Sanatoriu T.B.C, am luat hotararea ca sa nu ma mai reintorc la Fabrica de cherestea Tileagd si sa-mi gasesc un loc de munca mai usor in orasul Oradea. In cele trei luni de zile cat am stat in sanatoriu am castigat in greutate 8,5 kg. Barfasii a toate stiutori din sat, in comentariile lor de senzatii tari, sopteau cu glas zgomotos ca sunt umflat si ca nu mai am mult de trait. Adevarul este ca ma simteam bine, dar nu aveam curajul ca sa mai infrunt noxele unde m-am imbolnavit. Deci, ma aflu in cautarea unui loc de munca. La Liceul Industrial de baieti, am gasit un loc de munca ca ajutor de om de serviciu pe langa cel angajat cu contract de munca. Obiectul muncii mele era maturatul salilor de clasa, stresul prafului, spalatul coridoarelor si la dispozitia doamnei bucatarese, de la Internatul liceului (curatat de cartofi, de ceapa, zarzavat, spalatul vaselor, cumparaturi marunte de la piata, etc).

Liceul Industrial de baieti Oradea avea forte multi elevi din provincie si din alte localitati urbane ale tarii, pentru care, conducerea liceului asigura cazarea si masa. Ca urmare, necesita mana de lucru specifica: bucatari, spalatorese, oameni de serviciu si chiar un medic al scolii, care lucra la mai multe cabinete.

Mi-am luat rolul in serios si m-am straduit sa fac in asa fel ca munca mea ,acolo unde am fost solicitat, sa satisfaca pretentiile sefilor de compartimente. Indemanatec eram, obisnuit cu muncile gospodaresti eram inca din copilarie si intotdeauna mi-a placut ca sa fiu curat si cu tinuta ingrijita, asa cum o aveam. Dupa plecarea profesorilor de la ultimele ore de invatamant, cand eu intram in salile de clasa cu matura, galeata si farasul, unii elevi din internat, aflati in anii incepatori de invatamant, ramaneau peste orele de program, fara profesor si faceau exercitii de matematica si geometrie la tabla. Tragand cu coada ochiului la ceea ce faceau ei, mai ales ca visul meu era ca sa-mi completez studiile, nu-mi scapa cand faceau cate o greseala si ii corectam. Acest eveniment nu a trecut neobservat. Era ceva cu totul neobisnuit ca omul de serviciu, echipat cu un sort ponosit, cu matura, galeata si faras, sa indrepte greselile de geometrie ale elevilor de liceu, fie ei din clasele incepatoare. Cazul a ajuns la cunostinta directorului liceului, profesor Nicolae Bodor. A INTERVENIT SI UN ALT EVENIMENT NEDORIT. Am racit si am facut temperatura 39 grade. Neputandu-ma prezenta la lucru, a venit la mine in camera de serviciu, medicul scolii, Doctor Valeriu Bratu. Dupa ce m-a consultat, mi-a spus ca nu este nimic grav, ca sunt racit si mi-a recomandat ca sa fac gargara cu apa oxigenata, asigurandu-ma ca peste doua zile va veni sa ma vada. Dupa plecarea medicului, am sperat ca cineva imi va aduce apa oxigenata, dar nu a mai venit nimeni la mine timp de doua zile. Pur si simplu au uitat cu totii ca exist, lasandu-ma ca sa rabd si de foame. In aceste circumstante ma incearca un sentiment de adanca tristete , in ciuda faptului ca temperatura revenise la normal. In aceasta stare de nemultumire asteptand ca sa revina medicul, conform promisiunii facute, fulgerator imi vine ideea ca sa astern pe hartie urmatoarele versuri:

• I.
• Foaie verde foi de fag
• Am ajuns si eu bolnav
• De gripa sau de raceala
• La scoala Industriala
• II.
• Si iar verde de bujor
• A venit domnul doctor
• La mine sa ma trateze,
• De boala sa ma salveze.
• III.
• Domnul doctor mi-a vorbit
• Ca sa-mi fac gargara-n gat
• Caci mi-e gatul oparit
• De raceala napadit
• IV.
• Am asteptat mult si bine
• Sa vina cineva la mine
• Cu apa oxigenata
• De doctor recomandata!
• Dumnezeu mi-a fost salvarea
• Impreuna cu rabdarea.

Dupa ce imi savurez opera cazuta din senin, o transcriu pe o hartie curata si in mod ostentativ o pun pe noptiera la vedere.

Asa dupa cum a promis, medicul vine punctual si inainte de a ma intreba de sanatate, observa versurile proaspat scrise, le parcurge rand cu rand si cand termina izbucneste intr-un hohot de vadit impresionat.

- Dumneata le-ai scris?

- Da domnule doctor. Reiese din continut ca le-am scris eu!

- Da, reiese, dar cand le-ai scris?

- Cu aproximativ o jumatate de ora inainte de a veni dvs. Va asteptam.

- Baiete, esti formidabil! Imi dai voie sa iau hartia cu poezia la mine?

- Cu multa placere domnule doctor. Mie mi-a ramas pe scoarta cerebrala scrisa.

- O sa ne mai vedem si voi face tot posibilul ca sa te ajut. Nu te pot lasa sa te pierzi. O sa am chiar azi o intrevedere cu directorul liceului. Acum iti poti relua activitatea ca nu mai ai nici o problema cu sanatatea . Nu pot sa nu repet ca astazi am facut o descoperire.

A doua zi am fost chemat la Cancelarie de catre domnul director al liceului, profesor Nicola Bodojr.

- Ma baiete, ia spune ce esti tu ?

- Sunt un om de serviciu llicea ul pe care il conduceti.

- Asta o stiu, dar spune-mi ce mai esti?

- Sunt roman ortodox domnule director!

- Da-o dracului de treaba si pe asta o stiu. Dar esti cumva Poet?

- Nu, domnule director. Daca a-ti vazut cumva hartia cu versuri luata de la mine de catre domnul doctor Bratu va marturisesc cu toata sinceritatea ca sunt primele versuri pe care le-compus, inspirat de starea mea nu prea fericita. Mi-a placut foarte mult sa-l citesc pe Eminescu chiar si dupa absolvirea celor 7 clase primare.

- Spune-mi mai baiete ce cauti tu aici? De ce nu ti-ai continuat studiile mai departe? Am aflat la cativa elevi ca le-ai corectat unele greseli la exercitiile de matematica, facute la tabla in afar orelor de program, fara profesori.

- Imi caut o bucata de paine in mod cinstit, domnule director. Sunt baiat sarac si parinti nu au avut posibilitatea ca sa ma dea la scoala mai departe. Am venit aici ca om de serviciu, sper ca voi putea invata in particular si sa-mi completez studiile in paralel cu exercitarea sarcinilor ce-mi revin ca om de serviciu.

- Mai baiete! La noi nu poti sa faci toate acestea pentru ca specificul activitatii noastre de invatamant, pe langa partea teoretica mai are si partea tehnica, cu lucrari practice in atelierul mecanic, specifice unor meserii. Trebuie sa intelegi ca este imposibil ca sa poti face asa ceva. Dar, te ajut eu si te inscriu la cursurile fara frecventa la Liceul Emanuil Gojdu. Este cel mai bun liceu teoretic din Oradea, o sa-ti mai dau si doi baieti buni, din clasele mai mari, ca sa te ajute la pregatire, in vederea sustinerii Examenelor de Sesiune. Trebuie sa-mi aduci Certificatul de 7 clase primare si extrasul Certificatului de nastere e bine!? De altfel asta a fost si sugestia domnului doctor Valeriu Bratu pe care l-ai cucerit.

- Domnule director, va multumesc din tot sufletul, dumneavoastra si domnului doctor Valeriu Bratu pentru generozitatea cu care ma ajutati si promit ca am sa fiu la inaltimea asteptarilor dumneavoastra.

Cu eforturi conjugate si cu multe privatiuni, mi-am continuat activitatea pe ambele fronturi; munca deja obisnuita, pentru care eram deja retribuit si pregatirea scolara in vederea examenelor de sesiuni. Am mai avut si un alt mare noroc. Pe langa salariul lunar de 750 lei, primeam masa si cazarea in mod gratuit de la Internatul liceului la care lucram. Zilnic ramaneau cateva portii de mancare peste necesarul elevilor, surplus din care erau deserviti si cei doi pedagogi, Padurice Ioan si Pop Nicolae, seminaristii la Seminarul Teologic din Oradea, iar doamna bucatareasa, o femeie cu parul argintiu, intotdeauna mi se adresa cu apelativul „Traianul mamei”. Cred ca a tinut tot atat de mult la mine ca propia-mi mama. De fapt, pentru parintii mei, in mod deosebit, pentru taica-meu, eram considerat ca un om pierdut, caruia nu-i place sa lucreze alaturi de familie, cu toate ca luna de luna, le dadeam aproape toti banii castigati. Retineam pentru mine strictul necesar in vederea procurarii manualelor si a rechizitelor scolare.

Clepsidra timpului s-a scurs in mod constant, odata cu eforturile depuse de mine pentru realizarea obiectivului ce mi-am propus. La ultima sesiune din vara anului 1940, am obtinut atat de mult ravnitul certificat de absolvire a cursului inferior de liceu.

In urma evenimentelor istorice care s-au succedat, in urma altor drame pe care mi le-a adus viata, abia in anul 1962 am reusit sa-mi iau diploma de bacalaureat, tot de la Liceul Emanuil Gojdu Oradea. Despre evenimentele si greutatile pe care le-am trait in acest lung interval de timp, voi relata in amanunt si in mod cronologic intreaga istorie, toate fiind absolut fapte reale-autentice.

Reluand istoria evenimentelor, voi incepe cu precizarea ca in vara anului 1940, la foarte scurt timp dupa ce am obtinut certificatul de absolvire al cursului inferior de liceu, Posta mare din Oradea, publica in presa locala un concurs pentru ocuparea mai multor locuri de CURIERI POSTALI Ocazia nu trebuia pierduta. Imi depun si eu cererea insotita de actele de stare civila si de studii in original. Ma prezint la concurs in data stabilita si sunt declarat reusit, urmand ca sa ma prezint la post pe dat de 1 septembrie 1940. Era primul pas facut spre realizarea visului meu din copilarie, adica sa ajung angajat la o Institutie de Stat, pe durata nedeterminata. Dictatul de la Viena din 29-30 August 1940, a cazut ca un TRASNET si mi-a spulberat toate visele mele frumoase de adolescent. Prin cedarea Ardealului de Nord Ungariei, am pierdut si postul pe care urma ca sa-1 ocup la Posta mare din Oradea si posibilitatea de a-mi continua studiile. Pentru moment am avut senzatia ca ma prabusesc intr-un gol imens, fara nici o speranta de iesire , mai ales ca toate actele mele personale, inclusiv certificatul de studii, au ramas la posta mare din Oradea, prada ocupantilor unguri. Socul a fost de foarte mare proportii, dar nu chiar nimicitor. Viata trebuia sa mearga inainte. Sunt informat ca satul meu natal Tilecus, dupa trasarea noi linii de frontiera Ungaro-Romana cade in teritoriul Romaniei. Drama este de mari proportii pentru sute si mii de romani, printre care si intreaga mea familie. Nu aveam alta solutie de moment decat sa ma reintorc acasa la parinti. Pe taica-meu si intreaga familie ii gasesc distrusi sufleteste. Toata suprafata noastra de pamant, avuta in proprietate se afla in teritoriul ocupat de catre Ungaria, iar casa si celelalte acareturi se gaseau in Romania. Pichetul granicerilor unguri se instaleaza urgent la marginea satului Tilecus, distanta 200 metri in linie dreapta de casele din capatul satului, barand calea noastra de acces spre gara C.F.R. Tileagd, spre targul saptamanal, vital pentru intreaga populatie. Ne gasim dintr-odata paralizati, rupti de lumea civilizata si de toate sursele de existenta avute, cel mai apropiat centra urban era orasul Beius, la 60 km distanta, fara mijloace de transport si fara drumuri accesibile de circulatie. Timpul insa cicatrizeaza ranile, dar nu fara dureri si disconfort. Se infiinteaza operativ resedinta de plasa in comuna Ceica, unde se infiinteaza nuclee ale organelor administrative. Posta, telegraf, Carte Funciara, Notar public, Judecatorie, Post de jandarmi, Dispensar medical, etc. Distanta din Tilecus pana la Ceica este de 22km, tot asa fara drumuri de acces functionabile, dar trebuia ca sa supravietuim.

Pentru executarea lucrarilor agricole si pentra stransul recoltelor din proprietatile ramase in Ungaria, ni s-au eliberat pasapoarte de trecere prin punctul fix de graniceri, unde ungurii ne luau in evidenta, notand ora trecerii si ora inapoierii. Pasapoartele aveau caracter de permanenta.

In continuare evenimentele politice internationale se precipita si se succed unele dupa altele. Razboiul declansat de Hittler la Danzig se extinde cu repeziciune. Cad sub ocupatia germana state dupa state: Austria, Olanda, Polonia, Cehoslovacia si Franta. Se fac aliante intre marile puteri. Bolidul hitlerist insa matura totul in calea lui ca un tavalug. Nici Romania nu a putut sa ramana in afara acestei conflagratii, cu atat mai mult ca era ciopartita: la rasarit de catre rusi, care ne-au rapit Basarabia si o buna parte din mioritica Bucovina, iar la apus, prin odiosul Dictat de le Viena ni s-a luat jumatate din Ardeal. In aceste imprejurari tragice , Romania nu are alternative. Accepta sa participe la razboi alaturi de Germania, cu potentialul ce i-a ramas, impotriva marelui Imperiu Rus. Acestea fiind evenimentele, in primavara anului 1941 am fost chemat la recrutare, pentru a fi incorporat in armata, cu un am mai devreme decat in conditiile anterioare. Pentru recrutare ne prezentam deci, doua contingente ,1941 §i 1942, in total 38 de tineri din localitatea mea. Recrutarea s-a facut in resedinta de Plasa Ceica. Conform traditiei, la acest eveniment, unic in viata unui tanar, se consuma bauturi alcoolice pe rupte si se canta sau se boceste de mama focului, etalandu-si fiecare „barbatia" la care a ajuns. Evenimentele trebuiau sa capete o amploare cat se putea de mare, avandu-se in vedere faptul ca nu peste mult timp, toti vor ajunge sa participe la razboiul care se incrancena zi de zi. Eu, conform obisnuitelor mele principii, nu beau, nu fumez, nu cant si nu bocesc in compania celorlalti consateni, cu care mi-am impartit copilaria, nu tocmai atat de fericita. Prefer sa stau mai la o parte si sa privesc spectacolul, pastrandu-mi impresiile pentru mine.

La un moment dat apar patru indivizi ceva mai mature. Dupa aspectul vestimentar par a fi intelectuali, sositi cu motive serioase in localitatea Ceica. Spectacolul oferit pe gratis, destul de ridicol in repertoriul lui, ii amuza pe cei patru cetateni si fac comentarii pe marginea lui. Unul dintre cei patru se desprinde de grup si vine langa mine, vadit cu dorinta de a se informa , adresandu-mi intrebarile:

-Dumneata nu ai fost recrutat ?

-Ba da! Am fost recrutat si eu impreuna cu ceilalti consateni ai mei.

-Bine, dar dumneata nu canti alaturi de ei?

-Dupa cum ati putut observa, mie nu-mi place sa ma dau in spectacol!

-De ce ? Esti si dumneata tanar ca ei.

-Eu m-am maturizat foarte timpuriu si ma simt mai bine sa-i privesc.

-Aha! Am inteles. Dumneata ai ceva pregatire.

-Da! Am ceva pregatire , dar modesta.

-Si serviciu ai?

-Daca nu pierdeam Ardealul de Nord, ma aflam acum in serviciu la posta mare din Oradea, unde am obtinut un post prin concurs, in luna august anul trecut. Din pacate Dictatul de la Viena mi-a spulberat toate sperantele mele de viitor. Pe data de 1 septembrie 1940, cand eram programat ca sa-mi ocup postul, a ocupat armata ungara orasul Oradea. Eu am pierdut nu numai postul, dar si posibilitatea de a mai continua studiile la liceul Emanuil Gojdu.

-Si acuma ai dori ca sa-ti gasesti un serviciu?

-Ooo! Bineinteles ca imi doresc! Numai sa il gasesc!

-Si ce pretentii ai avea?

-Va rog sa ma iertati dar nu am inteles intrebarea.

-Pai asa! Ce salar ai dori sa primesti?

-Stimate domn! Cine ma va angaja , o sa-mi dea ca sa lucrez .Va vedea de ce sunt capabil sa fac, si ma va plati cu cat voi merita. Asa cred ca ar fi logic si corect.

-Extraordinar! Asa ceva n-am mai intalnit. Domnule esti omul meu! Esti angajat si vii cu mine imediat!

-Dar va rog frumos, nu va suparati, cu cine si unde?

-Aveti perfecta dreptate, nu m-am prezentat! Sunt inginerul Anatolie Cerbulencu, seful Ocolului Silvic Dobresti si esti angajatul meu.

-Domnule inginer, va multumesc foarte mult. Sunt profund incantat de cunostinta si emotionat de oferta care mi-o faceti. Vin cu dumneavoastra la Dobresti, dar va rog sa-mi ingaduiti cateva minute sa scriu si sa expediez o carte postala la parinti, sa-i informez ce s-a intarnplat cu mine. Dupa cum a-ti observat in randul celor care au plecat cu mine de acasa nu gasesc nici un purtator de cuvant, pe care sa ma pot baza ca imi va duce mesajul parintilor.

Dupa ce am scris si introdus in cutia postala mesajul catre parinti, cu o oarecare strangere de inima, alaturi de cei patru functionari ai Ocolului Silvic Dobresti, am plecat perpedes spre locul sperantei, prin localitatea Ceisoara si pe langa Topa. Am spus cu strangere de inima, gandindu-ma cum se vor privi parintii mei cand vor primi cartea postala, spunandu-si cu amaraciune ca iar mi-am luat lumea in cap. Si asa aveau zile negre din cauza afurisitei de granita, care i-a izolat de lume.

In drum spre Dobresti , domnul inginer Anatolie Cerbulencu mareste pasul si ma invita sa-1 urmez, in dorinta de a-mi pune intrebari. Ceilalti 3 functionari, un contabil ,un brigadier si administratorul au ramas ceva in urma si comentau initiativa sefului. Am simtit un gust amar in gura cand , fara sa doresc am auzit pe unul spunand ca nu-1 intelege pe seful cand angajeaza tarani pentru lucrari de birou. Probabil ca a mai fost si altul sau altii inaintea mea, care au esuat. Adevarul este ca tinuta mea vestimentara desi curata si foarte bine intretinuta, era de taran mai spalat. In cele din urma , dupa un mars de doua ore, am ajuns la Dobresti. O localitate monahala, asezata intr-o depresiune cu suprafata foarte redusa de pamant arabil, inconjurata de imense paduri de conifere. Casele de locuit erau mici si raspandite pe coclaurile din jurul asezarii. Sunt informat ca aria imensa de paduri, aflata la mica distanta de localitate, adaposteste foarte multe animale salbatice: porci mistreti, lupi, cerbi, caprioare, harciogi si alte animale.

Sediul Ocolului Silvic Dobresti era amplasat intr-o cotitura mare de drum si avea mai multe

corpuri de cladiri, una foarte impunatoare tip vila, unde erau primiti oaspetii de seama. Tot in aceasta vila locuia si seful ocolului silvic, nefiind familist. Apoi erau alte cladiri, legate una de alta, pentru birouri si servicii, la capatul carora se gasea un grajd mare pentru animale. Tot aici isi avea sediul Compania de Graniceri, langa birouri. De la caporalul Ion Vintila imi procuram eu contra cost painea cazona, de-a binelea mucegaita. Ca sa o pot manca, o prajeam pe plita incinsa a unei masini de gatit. Sub acest aspect era mare si crunta saracie in Dobresti. In acest corp mare de cladiri am primit si eu o camera de 2/3 metri, mobilata cu un pat de campanie avand saltea de paie, un dulap ros de carii, un taburete si o masa mica scorojita. Acesta era „ vastul” meu apartament. La drept vorbind,absolut suficient pentru un „taran”, mai ales ca nu plateam chirie pentru el.

A doua zi am inceput serviciul. Bineinteles ca la biroul Institutiei primul contact 1-am avut cu domnul brigadier Mot Gheorghe, un om mic de statura, cu o burta exagerat de mare, cam la varsta de 56-58 ani, purta ochelari si avea un par foarte rar pe cap, carunt de-a binelea. Indeplinea functia de casier al ocolului silvic. Ca de bun venit mi se adreseaza cu cuvintele: „ Mai pruncule ! Spune-mi drept, esti cinstit? Daca nu, apoi sa stii ca nu ai ce cauta aici! M-ai inteles? Eu sunt cam uituc din fire si uit cateodata casa cu bani deschisa, cand ma grabesc si plec cu diferite treburi afara din birou."

- Domnule brigadier, eu sunt cinstit, nascut din parinti cinstiti, dar cred ca ar fi mult mai bine sa nu-mi lasati casa deschisa oricat de mare ar fi graba. Totodata va rog sa nu va suparati pe mine cand, observand asemenea intamplare, va voi atentiona!

- Imi placi! Vad ca esti baiat destept. Cu timpul o sa ne cunoastem mai bine. O sa lucram impreuna

Deci in prima zi de lucru am facut ce mi s-a cerut sa fac, sa copiez niste acte, sa intocmesc liste de plata a drepturilor banesti pentru muncitori, pe baza de pontaje si alte maruntisuri. Prima lor constatare a fost ca am scrisul frumos , ca sunt respectuos fata de toti ceilalti salariati si docil in acelasi timp.

Cum la orice institute mai mare sau mai mica, necesita si lucrari de dactilografiere, constat ca nu exista dactilografa. Volumul de lucru administrativ al ocolului silvic, nu justified angajarea unei dactilografe. In acelasi timp constat ca nici unul dintre functionarii existenti nu stiu sa dactilografieze si pierdeau o multime de timp, cautand literele pe claviatura cand se impunea o astfel de lucrare. In urma acestor constatari, am hotarat ca in cel mai scurt timp posibil sa le fac o surpriza. in mod discret, am adunat toate hartiile mototolite, aruncate la cos. Odata din spirit de economie si in al doilea rand, nu voiam ca sa ma demasc, consumand la masina de scris din micul stoc de hartie existent in birou. Timp de zece zile , nu am dormit mai mult de 3-4 ore pe noapte, facand exercitii la masina de scris.

Dupa cele zece zjle de exercitii intense, cand m-am simtit stapan pe situatie si cand s-a ivit ocazia, m-am oferit ca sa le fiu dactilograf. Intr-adevar, surpriza a fost peste asteptarile mele, si mi se reproseaza:

- Bine domnule, dar de ce nu ne-ai spus pana acuma ca esti dactilograf si ne-ai lasat ca sa ne chinuim cu dactilografiatul?

- Pentru ca nu stiam ca sa scriu la masina cand am fost angajat la ocolul silvic si nu am avut prilejul ca sa pun mana pe o alta masina de scris.

Alte 10-15 zile le-am consacrat noptile , la studierea actelor normative si a instructiunilor de specialitate primite de la Directia Silvica Arad, in a carei subordine directa ne gaseam, precum si cele emise de Casa Autonoma a Padurilor Statului Bucuresti. Am studiat dosarele cu corespondenta curenta rezolvata si corespondenta aflata in curs de rezolvare. Aceasta pentru a cunoaste obiectul muncii specifice silviculturii, pentru a ma ridica la nivelul cunoasterii oricaror sarcini care mi s-ar fi dat ca sa le rezolv. Cheia de la birou se afla la mine intrucat dimineata eram primul la lucru, iar dupa program plecam ultimul. intr-o luna de zile, spre marea lor surprindere, „TARANUL" cunostea absolut tot, ce cunosteau ceilalti functionari mai vechi, depasindu-i in ceea ce priveste dactilografiatul corespondentei.

Fiind tinut la curent cu spectaculoasa mea evolutie, seful ocolului isi freca mainile de multumirea de sine, felicitandu-se pentru calitatile sale de bun psiholog. Pe langa treburile marunte pe care le faceam la birou si dactilografierea corespondentei, mi s-a dat un manual cu NORME DE CUBAJ, precum si instrumentele specifice, necesare la stabilirea cubajului bustenilor de plop destinati Fabricii de chibrituri din Timisoara. in plus, am mai luat in primire Magazia de alimente , unde erau depozitate: zeci de tone de porumb boabe, tone de grau , slanina sarata si saci cu zahar tos. Atat muncitorii manuali, cat si carutasii care lucrau la Ocolul Silvic Dobresti, erau platiti cu bani si alimente, cota-parte. Nu era chiar un lucru usor. Lunar rulau vagoane intregi din sortimentele mentionate, prin magazia pe care o gestionam. Nu aveam voie ca sa gresesc nici la cantar, nici la inregistrarea in evidenta a cantitatilor distribuite. In zilele de sambata aveam numai program de magazie. Spre marea mea satisfactie si bucurie a sefului , m-am descurcat ireprosabil. Nu am avut niciodata minusuri si nici plusuri. Cantarul meu functiona ca un ceas elvetian.

Despre salarizarea mea nu am vorbit niciodata de la data angajarii in serviciu. Mare mi-a fost surprinderea cand pentru prima luna de activitate, am primit salariu de 3200 lei. Faceam comparatie cu cei 750 lei pe luna, primiti cu un an in urma de la liceul Industrial de baieti Oradea. Uitam ca mi s-a schimbat si statutul si ca faceam un salt acrobatic ametitor, in mediu prielnic ce 1-am gansit. Pe de alta parte in perioada respectiva, un invatator cu vechime si cu gradatii era retribuit cu un salar de 2200 lei lunar, iar maja de grau era cu 100-120 lei, calitatea I-a.

Este adevarat ca si eu am muncit mult si bine dar am apreciat si ca seful a fost foarte generos cu mine. Nu ma asteptam la o asemenea rasplata. Emotiile au fost pe masura evenimentului. Acest eveniment ,am considerat ca ma obliga la cote si mai ridicate privind indeplinirea sarcinilor de serviciu. Munca devenise pentru mine un cult care ma stimula. Am reusit sa imi realizez visul meu din copilarie, acela de a deveni functionar de stat si coleg de munca cu oameni mai varstnici care ma inconjurau cu respect si admiratie, pentru evolutia, modestia si intreg comportamentul meu de adolescent maturizat.

Paradoxal, in timp ce eu ma simteam in culmea fericirii, culegand roadele muncii depuse ani de zile, taica-meu acasa langa afurisita de granita Romano-Ungara, care i-a zdruncinat nu numai starea de sanatate ci si puterea de judecata, se dadea de ceasul mortii, framantandu-si mintea cum a putut sa se nasca in familia lui de oameni cinstiti, un vagabond care si-a luat din nou lumea in cap? In gandirea si puterea lui de intelegere, se nascuse suspiciunea ca m-am inhaitat cu elemente dubioase, certate cu legea si traia cu groaza ca voi ajunge dupa gratii. Oricum lucrurile trebuiau lamurite. Eu abia asteptam vestea cea mare si sa le fac o bucurie. Dupa incasarea unui salar atat de frumos, cu ocazia deplasarii mele in interes de serviciu la Directia Silvica Arad, careia ii eram direct subordonati, am gasit de cuviinta ca sa ma imbrac adecvat noului statut pe care il aveam. Astfel mi-am cumparat un costum de tergal, culoare gri-petrol, stofa englezeasca, cravata asortata, o palarie gri, pantofi „Dermata", camasi albe, ciorapi si alte maruntisuri. "Taranul" devenise DOMN si la propriu si la figurat, functionar de stat cu un salariu de invidiat.

In aceasta noua tinuta vestimentara, fac o vizita la parinti acasa, intr-o frumoasa zi de duminica de vara. Plec de la Dobresti, dimineata la ora 4 , peste dealuri si paduri seculare, circa 40 km distanta pe jos, prin comuna Varciorog si ajung acasa la ora 10.30. Taica-meu se afla in curte si la salutul meu cald si de bucurie, ma intreaba ingrozit:

- Pe unde ai venit? Pe ulita sau pe cararea pietonala ?

- Pai, din moment ce am intrat in curte din ulita, este cat se poate de clar ca am venit de-a lungul satului, pe ulita!

- Cine te-a vazut cand ai venit?

- Buna intrebare! Pai m-a vazut tot satul care se gasea pe strada.

- Cum ai indraznit ca sa vij pe ulita imbracat domn? Tu nu ai facut scoli si nu esti domn!

- Ba da! Am facut si eu ceva scoli, cum le spui dumneata, fara ca sa trebuiasca sa platesti pentru mine nimic, iar acum sunt domn, functionar de stat cu un salar de 3200 lei pe luna!

- Esti un mincinos si un hot! Cine stie cu ce banda de hoti te-ai inhaita, si maine ma voi trezi cu jandarmi la casa mea pentru cercetare. Cum indraznesti sa ma minti in fata atat de grosolan? Sunt in sat la noi 5 absolventi de scoala normala sau de liceu pentru a carei scolarizare si-au vandut parintii lor o buna parte din pamantul ce 1-au avut si nici unul dintre acestia nu au serviciu. Iar tu, coate-goale, care in ultimii cinci ani ai fost un vagabond, fara scoli, pretinzi ca ai serviciu cu salariu de 3200 lei pe luna. Nici notarasul din orasul Tileagd nu a avut asa mare salar.

- Tata draga, daca nu ma crezi si daca traiesti cu acest cosmar, te rog sa faci un drum pana la Ocolul Silvic Dobresti, sa te convingi de adevar. Merita efortul!

- Nu ma due eu nicaieri si nu te cred! Sa pleci imediat de la casa mea, pana cand nu intru in pacat ca sa-ti crap capul cu toporul!

Mama, auzindu-ne dialogul si inversunarea tatalui meu, iese afara in pridvor plangand si implorandu-1 pe tata sa ma lase ca sa intru in casa ca sa-mi dea de mancare. Tata ramane crispat si se indreapta spre taietorul de lemne ca sa ia toporul, iar eu parasesc curtea casei, de data aceasta prin gradini si nu pe ulita, ca sa nu-1 infurii si mai rau pe taica-meu. Ma cuprinde un asa sentiment de tristete, incat imi dau lacrimile. Totodata imi pun intrebarea si nu gasesc raspunsul cum a ajuns taica-meu la asa slaba putere de judecata si de neintelegere?! Il cunosteam ca un om integru si sanatos la cap. Incerc sa-i acord circumstante atenuante, avand in vedere suferinta ce i-a pricinuit noua frontiera Ungaro-Romana, care il impiedica sa-si lucreze bruma de pamant ce-1 avea, in timpul favorabil pedoclimatic. Deci, fac calea intoarsa necajit si flamand „pusca", alti 40 de kilometri pe jos, fara escala. In sfarsit, ajung la Dobresti, complet zdrobit sufleteste si fizic. Ma prabusesc pe pat dupa ce beau un pahar de apa si adorm pana a doua zi.

Luni dimineata, tineretea isi spune cuvantul si dorinta de a invinge toate greutatile, ma ajuta sa reiau activitatea cu treburile mele cotidiene, in conditii perfect normale. Doar atat ca ma obsedeaza in mod permanent intalnirea neplacuta cu taica-meu si imi pun alte intrebari: ce stare de spirit a creat vizita mea acasa, intre cei doi parinti, vizita pe care eu o intrezaream foarte fericita? Ce atitudine o fi luat mama, dupa plecarea mea huiduit si amenintat cu toporul??! In timpul acestor stari de framantari sufletesti, sunt chemat in biroul sefului Ocolului. Acesta, cu un zambet larg si cu vadita bucurie, imi inmaneaza actul de numire in functie, aprobat de conducerea Casei Autonome a Padurilor Statului Bucuresti, insotit de permisul port-arma pe numele meu, permis pe care il poseda toti angajatii si padurarii. Inginerul Anatolie Cerbulencu, seful Ocolului, a tinut ca sa-mi faca si aceasta bucurie. Fara a mi-o marturisi prin viu grai, simteam ca tine foarte mult la mine, lucru care ma stimula si imi dadea mai multa putere de munca.

Primirea acestor documente intr-un moment de framantari sufletesti, a avut efectul unui pansament cu rivanol pe o rana deschisa. Dupa acest eveniment major, nu ma rabda inima ca sa stau pe ganduri si dupa 25 de zile, tot intr-o zi de duminica insorita, ajung iar acasa la parinti. De data aceasta pe langa tinuta vestimentara de „domn", cu o frumoasa banderola noua la mana stanga, brodata artistic cu initialele: C.A.P.S. (care insemna Casa Autonoma a Padurilor Statului), mai aveam la mine si o carabiniera de padurar, plus 20 de cartuse cu glont. Nu-mi lipsea din buzunar nici actul de numire si permisul de port-arma. Tare as fi vrut sa pot patrunde in tainele sufletesti ale lui taica-meu la reaparitia mea cu o pusca la mine. In tineretea lui a fost mare vanator. Niciodata nu a percutat nici un cartus, ca sa nu-i cada vanatul ochit. Intrarea triumfala in curtea parintilor o fac tot din ulita. De data aceasta nu era nimeni in curte si intru in casa prin surprindere. Sarut mana si bine v-am gasit! Ma vad obligat ca sa va spun ca nu mai sunt un prapadit de hot cum ati crezut data trecuta. Am devenit „haiduc din codri, cu pusca!" Toti raman inmarmuriti. Era si sora-mea Veta prezenta la parinti. Prima care a spart tacerea a fost sora-mea, spunandu-mi: „Saracul de tine, Traianul nostru, tare ti-ai dorit sa devii domn! Pacat ca n-a avut tata bani sa te dea la scoli, asa cum au facut altii din sat de la noi." Ii raspund ca am facut si eu scoli atat cat sa pot deveni domn, cum se exprima dansa. In acelasi timp scot din buzunar actul de numirea mea in functie si permisul de port-arma, emise de Casa Autonoma a Padurilor Statului Bucuresti si le predau lui taica-meu ca sa le studieze. Ramane un moment descumpanit, dar le cerceteaza, le citeste, apoi vine cu replica: „Si actele pot fi falsificate! De unde pot eu sa stiu ca actele nu sunt false? Si apoi cum as putea eu sa te cred ca ai asemenea serviciu cand, o gramada de consateni de-ai tai, cu a caror scolarizare si-au pradat parintii pamantul si averile, toti stau acasa, fara serviciu. Tu, care nu ai facut scoli cum au facut ei, nu am cheltuit cu tine nici un ban, pretinzi ca ai un serviciu care este imposibil de crezut.

-Tata draga, aceasta este treaba lor si nu a noastra! Si acum te rog sa ma asculti cu atentie. Eu am facut scoala in particular cu multe greutati si cu multe sacrificii fata de acei despre care imi vorbesti dumneata si am convingerea ca eu am facut o scoala mai temeinica decat ei, tocmai pentru faptul ca eu mi-am dorit si imi doresc sa ajung ceva in viata. Pe langa scoala eu am si muncit, facand si scoala vietii. Consatenii mei au facut scoala pentru ca asa parintii lor au dorit si au avut posibilitatea ca sa-i faca domni, iar acum asteapta ca sa le dea Statul servicii comode. Cu alte cuvinte, asteapta ca sa „cada para malaiata in gura lui natafleata"! La sapat si la cosit sau la alte lucrari agricole nu se mai duc ca sa nu faca bataturi in palme. Cati dintre ei si-au luat lumea in cap pentru ca sa-si caute serviciu potrivit cu pregatirea lor scolara? Niciunul. Este mai comod ca sa stea ca niste trantori si sa viseze cai verzi pe pereti. Mie nu mi-a fost deloc usor ca sa ajung pana unde am ajuns si ma doare sufletul cand vad ca nu ai incredere in mine. Nu exista alta solutie decat sa vii pana la Ocolul Silvic Dobresti sa te convingi de realitate si vei scapa de acest cosmar care te urmareste si in somn, in acelasi timp intristandu-ma si pe mine. In urma acestei dizertatii, mama, printre lacrimi si suspine spune: „Eu te cred dragul mamei si te-am crezut intotdeauna. Cum s-ar putea sa devii tu ceea ce crede tatal tau, cand in cei sapte ani de scoala din sat ne-ai adus numai bucurii, fiind in mod permanent premiantul scolii?

Apoi cat ai lucrat la fabrica de Cherestea Tileagd, nu ti-ai baut banii castigati, ci ai venit direct acasa aducandu-ne pana la ultimul banut. Nu te-ai imprietenit cu cei de varsta ta care faceau urgii si scandaluri prin sat. Ai avut o purtare tot atat de buna ca o fata mare. Ai participat la toate lucrarile din gospodaria noastra cat timp ai fost acasa la noi. Nu lua in seama tot ceea ce spune taica-tau, ca de cand s-a pus granita in capatul satului nostru, omul acesta s-a pierdut cu firea si nu mai avem o zi buna data de Dumnezeu. Arde-o-ar focul de granita si pe cei care au pus-o acolo, ca ne-au stricat toata viata. S-a si imbolnavit cu stomacul si nimic nu-i mai place din ceea ce gatesc. Nu stiu ce pedeapsa ne va mai da bunul Dumnezeu, dar tu sa mergi pe drumul care ti-ai ales si poarta-te tot asa cum te-ai comportat pana acuma. Ti-a dat Dumnezeu intelepciune inca de cand erai copil mic. Ma invidiau toate femeile din sat pentru precocitatea ta si ma mir ca taica-tau nu a vazut si nu vede acest lucru!" Taica-meu ramane ca de piatra in urma pledoariei facute de catre mama. Nu mai spune nimic. Nu contrazice, dar nici nu incuviinteaza pledoaria mamei. Era prea mare si prea complicata problema pentru dansul ca sa o poata intelege. Nu promite ca va veni la Dobresti ca sa se convinga de adevarul afirmatiilor mele. Consideram totusi un punct castigat in faptul ca l-a pus intr-o noua dilema argumentele de netagaduit aduse de mama.

Imi iau pusca si le spun ca drumu-i lung si ca trebuie sa fac cale-ntoarsa. Inainte de a-mi lua ramas bun, ii dau un ultimatum lui taica-meu: „Daca nu vii pana la Dobresti ca sa te convingi de adevar, cat vei mai trai de azi inainte, eu nu mai vin la casa dumitale ca sa-ti tulbur linistea si sa-ti irit necazurile." Nu-mi raspunde nimic la amenintare. Mama, in schimb, ma conduce pana in ulita, amesteca rasul cu plansul de bucurie si isi pune mana de strasina la ochi, urmarindu-ma pana cand am disparut din raza ei vizuala. Era mandra de mine si fericita in acelasi timp. Percepea mai bine decat taica-meu toata starea lucrurilor. Avea o putere de discernamant uimitoare pentru o femeie simpla de la tara. Ajung la Dobresti incarcat de emotiile petrecute in sanul familiei, cu sufletul mult mai usurat. Dobresti, asezare monahala, lipsit de puncte atractive, cu exceptia freamatului si ecoul imenselor paduri de conifere, nu avea ce sa-ti ofere pentru delectare si destindere. Avea o gara CFR in miniatura, punct terminus unde sosea si de unde pleca un singur tren intr-un interval de 24 de ore. Mai era un Oficiu Postal, o scoala primara cu program de 7 clase, deservita de doi invatatori, ambii veniti din vechiul Regat. Mai existau reminiscentele unei foste Societati Anonime „Bauxita", unde nu se mai misca nimic. Dobrestiul mai avea un bufet al carui prag nu 1-am calcat niciodata. In zilele de sambata se tinea piata, pe un spatiu relativ mic, adecvat necesitatilor. Aici localnicii si cei din satele limitrofe, Lunca Sprie, Rabagani, Crancesti, Josani, Rotaresti, Topa de Sus si altele, isi expuneau produsele spre vanzare ca: lapte, oua, branzeturi, pasari de curte, porci, oi, vite cornute, etc. Intre Piata si Gara CFR era amplasat Depozitul de material lemnos al Ocolului Silvic si cam la atat se rezuma activitatile localitatii. Era sa uit Primaria cu evidentele ei de stare civila.

La interval de doua saptamani dupa ultima mea vizita facuta parintilor la Tilecus, fiind zi de Sambata, conform programului obisnuit, dimineata la ora 7 ma duc la magazia de alimente ca sa-i servesc pe solicitantii indreptatiti. Pana la ora 9:30, am satisfacut pe toti clientii zilei respective, dupa care m-am dus la birou ca sa-mi termin lucrarile de scris la masina. Am mai aratat ca sediul Ocolului Silvic Dobresti este amplasat intr-o cotitura mare a drumului care duce spre gara, spre Primarie, piata si toate celelalte obiective de interes general. Persoanele care veneau din Nordul localitatii sau din Varciorog, nu ocoleau mersul pe drum ci treceau prin curtea Ocolului, pe langa geamul unde aveam eu masa cu masina de scris. Zilnic si toata ziua era acolo un dute-vino. Ma obisnuisem cu aceste plimbari pe langa geamul meu.

In ziua de sambata cu pricina, cand eu eram concentrat cu scrisul la masina, o silueta s-a oprit in dreptul geamului mare si privea inauntru. Cand imi termin cateva fraze de scris, imi arunc privirea afara ca sa vad cine s-a oprit din drum. Stupoare! Era nimeni altcineva decat taica-meu care ma privea cum scriu la masina si-i curgeau lacrimile pe ambii obraji. Plangea de bucurie si de remuscari probabil, ca nu a avut incredere in mine. Vazandu-l, am sarit ca din arcuri si am dat fuga afara. L-am introdus in biroul in care lucram si-1 prezint colegilor mai mari de munca, care il privesc cu tot respectul, iar unul dintre ei ii ofera politicos un scaun ca sa sada. Il las in compania colegilor, spunandu-i ca ma duc la Seful Ocolului sa-1 informez ca a venit taica-meu la mine.

- Seful: "Unde este? Adu-l imediat la mine!" Ma reintorc in biroul unde lucram si ii spun lui taica-meu ca domnul inginer sef doreste sa-l cunoasca si sa-i vorbeasca. Deci plecam si-1 conduc la conducatorul Institutiei. Parca-1 vad si azi cum, nu avea curajul sa calce cu piciorul covorul persan cand domnul Inginer ii intindea mana, de bun venit. Nu are incotro si trebuie ca sa-1 calce. Seful apreciaza gestul omului simtit din popor, zambeste cu bunatate si ingaduinta, apoi urmeaza un scurt dialog:

- Imi face o deosebita placere sa va cunosc, dar va rog sa luati loc in fotoliu, mai aproape de mine si acum spuneti-mi baciule, este al dumneavoastra baiatul acesta?

- Da, domnule Inginer sef, al meu este!

- Ascultati-ma bine, baciule ce am sa va spun! A-ti vazut cati functionari sunt dincolo in birou?

- Da, domnule Inginer sef, am vazut, Sunt cam multi.

- Ei bine, sa stiti ca la oricare dintre ei as putea renunta, numai la baiatul dumneavoastra nu. Aveti un baiat exceptional baciule. Puteti fi mandru de el. Se vede ca 1-ati educat bine! Este mai harnic, mai saritor si mai inteligent decat oricare dintre ceilalti functionari. Acest lucru m-a determinat sa-i dau salariul maxim posibil de 3200 de lei pe luna. Nu toti functionarii ceilalti din birou au atat salar lunar ca baiatul dumneavoastra pentru ca nu au reusit sa se ridice la valorile si capacitatea baiatului dumneavoastra. Felicitari baciule si dumneavoastra si baiatului dumneavoastra.

- Va multumesc din tot sufletul domnule Inginer sef. Vad ca si dumneavoastra sunteti un om bun ca painea lui Dumnezeu.

- Traiane, astazi esti liber ca sa mai stai de vorba cu tatal dumitale. Mergeti ca sa vedeti piata ca altceva nu este de vazut in fundatura aceasta uitata de Dumnezeu.

Am iesit bucuros de la domnul Inginer Sef, magulit de caracterizarea ce mi-a facut si mergeam amandoi spre piata, in mirosul placut parfumat al puietilor de brad, aflati din belsug pe langa aleea din curtea ocolului. Tata nu-si mai poate stapani emotiile si cu toata barbatia pe care o avea, incepe sa planga spunandu-mi: „Puiul meu, te rog sa ma ierti pentru cuvintele grele ce ti-am adresat cand ai venit acasa si pentru lipsa mea de incredere. Vad ca este adevarat si ca nu numai tu, dar si mama ta ati avut dreptate. Spune-mi totusi cum ai putut ca faci o asemenea minune? Mi-e rusine si simt ca se scufunda pamantul sub mine pentru ca te-am nedreptatit si te-am suparat.

Eu caut sa-l linistesc si sa-i spun ca l-am iertat demult si ii multumesc ca m-a facut fericit venind la Dobresti sa vada realitatea si pentru faptul ca cea mai autorizata persoana i-a confirmat cu prisosinta adevarul mai complet decat ceea ce i-am spus eu cand am venit imbracat domn acasa. Ca trebuia sa inteleaga un lucru foarte important. Eu am facut aceleasi scoli pe care le-au facut ceilalti consateni ai mei, pentru care si-au vandut pamantul parintii lor, cu diferenta ca mie mi-a fost mult mai greu decat lor. In cei 4 ani cat am lipsit de acasa, eu ziua am lucrat ca om de serviciu la liceu, iar seara pana noaptea tarziu studiam manualele scolare ca sa ma pot prezenta pregatit in Sesiuni la Comisiile de profesori examinatori. Intre mine si ceilalti invatacei din Tilecus este o diferenta foarte mare si anume: Ei au facut scoala pentru ca parintii lor au vrut si au putut ca sa-i faca domni. Ma indoiesc ca acesti „domni de bani gata", vor putea fi atat de folositori Societatii si vor putea fi atat de apreciati in activitatile care le vor depune, cum am fost si sunt apreciat eu, care am plecat din proprie initiativa pe drumul cunoasterii, inca din perioada scolii primare. Amintindu-i cum ma certa cu ani in urma, cand observa ca duc in buzunare carti de cetit la munca campului, cum imi spunea ca nu ma va face nici popa, nici dascal, ii provoc un zambet pe buze. Iata ca am reusit sa obtin ce mi-am dorit de mic copil. Totul am facut prin munca cinstita cat si cu mintea. Este adevarat ca ceea ce am facut , tinand cont de mediul unde am vazut lumina zilei, nu au facut decat unul la zece mii. Mai este ceva care nu este de neglijat: am mostenit de la dumneata si de la mama toate trasaturile de caracter; cinstea, corectitudinea, harnicia, modestia, respectul fata de toate fiintele umane cu care am venit in contact. Acum, cred ca cel mai important lucru pentru dumneata este ca sa traiesti cu convingerea ca si eu am facut scoli ca sa pot ajunge „domn", sa nu uiti ceea ce ti-a spus domnul Inginer Sef al Ocolului Silvic, ca sa poti sa fii mandru de mine si de rezultatele mele. Eu am toata convingerea ca si de acum inainte voi merge pe un drum ascendent si voi purta cu demnitate numele pe care mi 1-ai dat.

Dupa ce am vazut ce se putea vedea la piata, ne-am despartit in termenii cei mai cordiali posibil dintre un tata si un fiu, luandu-ne fiecare cate o piatra grea care ne apasa pe inima.

Incet, incet, toamna a inceput ca sa bata la usa si pe nesimtite a sosit si iarna. Zapada masura 40-50 cm grosime, iar pe culmile mai inalte era si mai abundenta. Odata cu sosirea iernii se primeste la sediul Ocolului o telegrama de la Directia Silvica Judeteana Arad, din care reiesea ca 6-7 Inspectori silvici, vor veni la Dobresti pentru a organiza si participa la o vanatoare de mistreti. Era cu doua saptamani inaintea sarbatorilor de Craciun. Se fac pregatirile necesare si se convoaca participantii locali; brigadieri, padurari si functionarii care se pricep sa traga cu arma. Seful Ocolului, deosebitul meu protector, cere ca sa fiu si eu inscris pe lista invitatilor locali. Eu le spun cu toata seriozitatea ca ma onoreaza invitatia, dar ca nu am avut niciodata prilejul ca sa trag cu arma. Seful isi manifesta dorinta neschimbata ca sa ma ia la vanatoarea de mistreti. Ma da in primire la un brigadier, indicandu-ne un loc la marginea padurii, unde sa fac cateva exercitii de tragere la tinta. Agatam o bucata de carton pe un ciot de copac si trag la tinta de la distanta de 70-80 metri. Surpriza nu intarzie ca sa apara, atat pentru mine, cat mai ales pentru brigadierul insotitor. Cate gloante am tras, atatea gauri se gaseau in carton, grupate foarte aproape unele de altele. Ne intoarcem la sediul Ocolului si ii prezentam sefului rezultatul: tuburile goale ale cartuselor si tot atatea gauri in carton. Seful era un barbat tanar, circa 30 de ani, inalt de 1,80 m, jovial si bine dispus tot timpul. Se uita la carton si la tuburile goale , apoi exclama: „Stiam eu ca acesta va fi rezultatul!" Imediat am mai crescut cu ceva in ochii celorlalti coechipieri prezenti.

Vanatoarea de mistreti nu numai ca nu este o treaba usoara, dar dupa cate am constatat eu este si foarte periculoasa. Pentru mine a fost prima si ultima , dat fiind faptul ca dupa incorporarea in armata si dupa participarea la razboi nu m-am mai reintors la asa mult iubitul meu Ocol Silvic Dobresti, unde m-am maturizat, unde m-am format ca om al muncii si unde eram privit ca o „VEDETA", rasfatat in acelasi timp, dar nu fara merite.

Deci, soseste momentul asteptat si plecam la vanatoare 19 persoane cu 4 sanii trase de cai. Acolo unde se presupunea ca vom gasi mistreti, zapada era de un metru grosime si pufoasa, ajungandu-ne sub brate. Ne miscam foarte greu si eram uzi pana la piele. Dupa tatonari timp de o ora, ne apare la orizont, intr-o poienita, sau mai corect spus intr-o vale cu pante prelungite, o pata neagra de dimensiuni mari. Erau injur de 15 mistreti de diferite marimi, culcati pe un asternut facut de ei, din cetina de brad.

In mod rapid se face planul de atac de catre seful echipei si se da sfatul fiecaruia sa nu traga foc de arma, numai daca are convingerea ca il poate lovi mortal, altfel s-ar expune la mare pericol, dat fiind faptul ca zapada mare, nu-ti oferea posibilitatea de miscare. Carabinele noastre aveau un singur cartus pe teava si nu aveai timpul fizic necesar pentru a o reincarca inainte de a ataca animalul ranit. Ne desfasuram cu multa greutate, inotand prin nameti, la distanta de cateva sute de metri si ii inconjuram. Ajunsi fiecare pe pozitie, incepem ca sa strangem cercul, deplasandu-ne spre turma de mistreti. Cand animalele simt pericolul, incep sa se imprastie care incotro apuca, urcand pe coama inaltimilor unde ne aflam noi. S-au tras mai multe focuri de arma de catre acei carora le-a venit prada in bataia pustii lui. Pe mine m-a ferit providenta ca sa am aceasta ocazie, postura in care s-au aflat cei mai multi dintre participanti. A cazut din gramada un purcelas de 60 kg. Nu s-a stiut niciodata a cui victima a fost, intrucat au tras mai multi asupra lui.

Padurarului Anca Florian, un om voinic in varsta de 40 de ani, i-a venit drept in fata un mascul de 200 kg, avand coltii ca doua pumnale de 10-15 cm, si bineinteles ca a tras in el. Intrucat nu a fost impuscat mortal, victima s-a repezit cu toata puterea la agresor. S-a presupus ca l-a ghidat mirosul prafului de pusca si fumul degajat in urma tragerii. Cum zapada era foarte mare, nu s-a putut feri din calea animalului. Sub privirile noastre ingrozite, s-a produs un spectacol cum numai in filmele de groaza se poate vedea, realizat de cascadori profesionisti. Padurarul, om voinic, cu multa prezenta de spirit si cu sange rece, profitand de faptul ca fiara ranita venea spre el cu gura cascata, i-a introdus cu putere teava armei in gura. A urmat apoi o tavaleala in disperare de ambele parti. Daca padurarul nu ar fi reusit sa ii introduca teava armei in gura, pana adanc peste gat, mistretul l-ar fi spintecat cu teribilii lui colti exagerat de mari. Bineinteles ca acei ce se aflau mai aproape de scenariu, au alergat ca sa-i dea ajutor omului bulversat si in cele din urma, mistretul a fost rapus, iar padurarul a fost invelit in doua paturi de lana, fiind ud leoarca de la zapada prin care s-a tavalit. In cazurile vanatorilor de mistreti, animalele impuscate este urgent necesar ca sa fie spintecate si sa se scoata din ele toate organele (plamani, ficat, inima, rinichii si intestinele), in caz contrar, carnea primeste un gust si un miros care o fac necomestibila. Dupa efectuarea acestei operatiuni, cu cele doua trofee in sanii, ne-am intors la sediul Ocolului aproape inghetati de frig, dar a meritat, fiind o ocazie mai rar intalnita. Din aceasta captura am primit si eu doua kilograme si pot afirma ca a fost foarte gustoasa.

La impartirea acestei prazi nu au fost omisi nici cei doi invatatori ai comunei, precum si ceilalti cativa intelectuali care isi petreceau viata in aceasta fundatura. Era o traditie ca aceasta mana de intelectuali, ajunsi la Dobresti prin voia destinului, asa cum am ajuns si eu, sa se mai intalneasca din cand in cand, pentru a-si impartasi cate ceva din activitatea lor cotidiana si pentru a-si prezenta evenimentele de senzatii aparute pe agenda comunei de la ultima lor intalnire, mai ales ca acestea erau rare de tot. Pomana porcilor mistreti, era cea mai potrivita ocazie de a se reintalni aceasta putina materie cenusie din localitate.

Proaspat fiind venit in Dobresti si ocupat pana peste urechi cu multiplele mele treburi de serviciu, pe care ma straduiam sa le cuprind si sa le rezolv ireprosabil, nu am avut nici o tangenta cu cei doi invatatori. Cercul restrans de intelectuali ai localitatii, la intalnirile lor anterioare, in discutiile purtate la momentul oportun, nu le-a scapat noutatea ca la Ocolul Silvic Dobresti a fost angajat un „SUPER TARAN" pe post de functionar, care in scurt timp de la angajare, a uimit pe intreg colectivul institutiei cu statut mai vechi, prin evolutia lui spectaculoasa si prin performantele dobandite.

Cu ocazia intrunirii de la pomana porcului (mistret), cei doi invatatori si-au manifestat dorinta ca sa ma cunoasca personal. M-am simtit onorat si mi-au facut mare placere dialogurile purtate cu cei doi oameni aducatori de lumina si cultura tinerelor generatii. Le-am spus cu sinceritate ca eu sunt un autodidact convins, modul si eforturile depuse pentru a-mi completa studiile dupa absolvirea celor 7 clase primare, in satul meu natal si tot caruselul evenimentelor parcurse dupa absolvirea cursului inferior de liceu, pana cand mi-am gasit fericirea si loc de desfasurare la Ocolul Silvic Dobresti. Le-am vorbit cu mult patos si admiratie, despre aptitudinile si calitatile pedagogice ale fostului meu invatator din clasele 1 -7 primare, ca evolutia mea din punct de vedere intelectual, poate fi atribuita pasiunii acelui om minunat, de a forma adevarate caractere si valori morale. Mai mult, acest om impatimit de cultura, prin metodele lui pedagogice aplicate, a reusit sa mobilizeze tot tineretul din sat si sa formeze un cor mixt pe patru voci, unica formatie culturala din judetul Bihor, in lumea rurala, la vremea respectiva (1932-1948), cor care in final a functionat la nivel universitar. Oamenii de cultura, auditori din orasul resedinta de Plasa Tileagd, cu ocazia unei reprezentatii data la Casa de cultura, au intrebat daca coristii sunt studenti de facultate. Nu i-am omis nici pe taranii modesti, ambii stiutori de carte , care erau parintii mei si care mi-au dat educatia celor 7 ani de acasa, prin exemplul lor de viata si prin valoarea lor morala si spirituala.

Cu scurta mea istorie, i-am dat gata! In mod deosebit pe domnul director Marin Chirica care a apreciat dizertatia mea ca o lectie de pedagogic Mi-a cerut ca sa-i acord prietenia si sa-mi fac timp ca sa mai stam de vorba. Timpul meu pentru discutii cu alte persoane era foarte limitat, dar nu pot ca sa-i refuz invitatia ca sa ma duc cu dansul la schiat. I-am marturisit ca eu, nu numai ca nu am schiuri, dar nu am schiat niciodata pana acum. Ma asigura ca imi face rost de schiuri. Tentatia si curiozitatea au si ele pretul lor. Ajunsi la asa zisa pista care avea o lungime de aproximativ 350-400 de metri si un povarnis foarte abrupt, ne pregatim pentru schiat. Bazandu-ma pe echilibrul meu perfect, imi dau drumul in necunostinta de riscuri. Cand am coborat pe portiunea aproape verticals, am luat o viteza de cel putin 80 km pe ora. Neavand ochelari de protectie, viteza ametitoare si temperatura rece, au facut sa-mi lacrimeze ochii. Mi-am pierdut echilibrul si am luat-o la vale, cel putin 40 de metri, ca un tavalug, mai mult pe sub zapada decat pe suprafata. Spre norocul meu, nu mi s-a intamplat nici un accident, in afara faptului ca imi intrase zapada nu numai pe sub haine, pe tot corpul, dar mi-a ajuns si sub limba, in gura. Eram leoarca. Domnul Chirica si-a dovedit prietenia, ducandu-ma repede la dansul acasa si dandu-mi lenjerie curata din garderoba dansului. Totodata mi-a facut un ceai cald, amuzandu-se copios de spectacolul pe care i 1-am oferit pe partia de schi. Deci mi-a ramas si aceasta amintire, ultima din comuna Dobresti. Spun ultima pentru ca mai erau cateva zile pana cand urma sa soseasca clipa despartirii, emotionanta si dureroasa pentru mine. Nici domnul inginer Anatolie Cerbulencu, Seful Ocolului Silvic, nu era bucuros de plecarea mea, dar Ordinul Marelui Stat Major al Armatei Romane nu putea fi comentat de catre nimeni. Era vorba sa fiu incorporat in armata pe data de 20 februarie 1942. Imi amintesc cum un „destept" din satul meu natal, cand eram eu copil, a lansat zvonul ca toti baietii care s-au nascut in acelasi an cu Regele Mihai I vor fi scutiti ca sa faca armata. Noi, copii fiind, fara un orizont mai larg al cunoasterii, l-am crezut, iar acum trebuia sa incorporam in armata cu un an mai repede fata de toate contingentele anterioare.

La plecarea din Dobresti, in data de 15 februarie 1942, mi-am luat ramas bun de la toti cei in mijlocul carora pot sa spun ca m-am realizat si maturizat, nu inainte de a solicita adeverinta din care sa rezulte: perioada in care am lucrat, functia indeplinita si aprecierea de care m-am bucurat in tot timpul serviciului. Cu toata tineretea mea, priveam lucrurile si in perspectiva, gandindu-ma ca acest document imi va fi de folos dupa efectuarea stagiului militar, la o noua angajare, daca nu cumva ma voi prapadi in timpul razboiului, pe care il vedeam inevitabil. Am avut atata barbatie ca sa nu plang la despartirea de cei dragi, unde m-am bucurat de admiratie, de colegialitate si de respect, in sufletul meu insa era un vulcan in eruptie.

VIATA DE RECRUT SI STAGIUL MILITAR

Am fost incorporat in armata pe data de 20 februarie 1942 la Batalionul II Vanatori de Munte din orasul Beius jud. Bihor. S-a terminat cu domnia, cu libertatea si cu climatul atat de placut pe care l-am avut in mireasma suava a puietului de brad, aflat din belsug in curtea Ocolului Silvic din Dobresti. Ceea ce era cel mai dureros, in urma acestei schimbari, a fost pierderea demnitatii umane. In mod brusc si de neasteptat, am devenit un NIMIC. Incep o viata noua, crancen de dura. Afara era o iarna inspaimantatoare. Zapada masura la Beius 30-40 de centimetri grosime, iar temperatura aerului era de minus 20 de grade Celsius.

La unitatea militara, prima comanda a fost: „Dezbracarea si la baie!" Hainele civile se fac pachet cu eticheta si se predau la magazia Companiei. Primesc in schimb haine cazone. O uniforma jerpelita de pe vremea lui Pazvante, posibil ramasa de la eroii Primului Razboi Mondial, imbacsita de naftalina cu miros intepator. Mai primesc doi bocanci vanatoresti, tot atat de prezentabili, ambii pentru piciorul drept. Indraznesc ca sa-i arat majorului companiei nepotrivirea si, drept solutie, Tmi trage doua perechi de palme peste fata. Avea atata antrenament de a palmui „sclavii", incat i se intarisera palmele ca doua calapoade din lemn. Pana cand ma dezmeticesc, vad in fata ochilor o galaxie intreaga de stele verzi. apoi imi zice printre dinti cu un ranjet: „Descurca-te!" Aflandu-ma in prima zi de armata, nu am cunoscut metodele cazone de a te „descurca" in asemenea situatii si nici o alta solutie cinstita, am recurs la logica.

A doua zi de dimineata. la apelul Plutonului, raspund toti prezent, mai putin eu care am ramas in dormitor, echipat cu faimoasa uniforma primita, incaltat la piciorul drept si descult la stangul. Lipsa mea de la programul de instructie este o realitate certa. Comandantul de pluton pune intrebari: "Cine stie ce s-a intamplat cu Indries?" Confratii ii spun ca am ramas in dormitor. Domnul sublocotenent Tiberiu Pantea. comandantul plutonului, considera fapta ca o abatere grava de la disciplina militara, urca si intr-un val-vartej in dormitor, ma intreaba furios de ce nu am coborat la program si cu a cui aprobare am ramas in dormitor? Ii raspund militareste:

- Sa traiti domnule Sublocotenent, sunt soldatul vanator de munte Indries Traian, am ramas in dormitor cu permisiunea acestui bocanc care nu-mi intra nicicum pe piciorul stang! Si-i arat realitatea. Oricat a incercat sa para suparat, ii scapa un zambet, apoi ma intreaba daca am raportat cazul majorului de companie? Da, i-am raspuns si, drept solutie, mi-a tras cateva perechi de palme peste fata, astfel incat am vazut o galaxie intreaga de stele verzi, apoi mi-a zis ca sa ma descurc, dar nu mi-a spus cum.

Nu se poate abtine ca sa nu rada zgomotos, apoi pleaca fara sa-mi ordone nimic. Eu raman in dormitor descumpanit. Ma incurajeaza intrucatva plecarea comandantului razand si bine dispus. Nu trec nici doua minute si apare majorul de Companie cu o pereche de bocanci potriviti, aproape in stare noua. Ii arunca in piept la mine si strecoara iarasi un ranjet printre dinti: „Dumnezeii ma-tii! O sa te am in vedere! Ne mai intalnim noi!" - Nu-i raspund nimic ci cu maxim de viteza ma descalt la piciorul drept, leg laolalta ceilalti doi bocanci nepereche si-i predau majorului. Ma incalt cat pot de repede cu bocancii primiti. gandindu-ma ce valoare mare au secundele in armata si cobor in pas alergator la pluton, in curtea cazarmei. Raportez gafaind din cauza alergatului: Sa traiti domnule Sublocotenent! Am sosit la ordinul dumneavoastra!

-Ai sosit la timp. Intra in front, cauta-ti locul in ordinea inaltimii! -„ Pluton, drepti! Directia campul de instructie, inainte mars! Stang, drept, stang, drept, stangul! Tineti cadenta si pastrati alinierea! Capul sus ca nu a-ti pierdut nimic! Asaaa, vedeti ca se poate!" Acest refren il aud in fiecare dimineata. cand ma aflu in mij locul plutonului pe patratica mea.

Trece o saptamana ingrozitor de chinuita. Adaptarea la conditiile ce mi se impun, este aproape imposibila. Nu numai ca nu aveam voie ca sa purtam manusi, dar ne erau cusute toate buzunarele, atat la veston cat si la pantaloni. Cheia de la lacatul cufarului o purtam agatata la gat cu o sfoara. Seara, in dormitor, aveam asa zis program administrativ pentru intretinerea echipamentului, care era mai mult niste zdrente. Gradatii insa, isi bateau joc de noi in stil barbar, obligandu-ne sa telefonam acasa la parinti, prin usa sobei de teracota, in care nu s-a facut foc niciodata, invitandu-ne ca sa le cerem parintilor ce sa ne trimita pachet cu alimente. Cand suna gornistul stingerea pe batalion, seara la orele 21, ne obliga sa ne urcam cat mai multi pe paturile suprapuse si sa suflam in bec pana cand se va stinge. Dupa minute intregi de opinteli, unul din cei 3 gradati, manipula intrerupatorul instalatiei spunandu-ne ca l-am stins noi prin eforturi comune. Erau de-a dreptul ridicoli. Inainte de a ne culca, de fiecare data ne puneam pantalonii frumos asezati pe saltea, sub cearsaf pentru a se calca sub greutatea noastra si pentru a primi din nou dunga dorita.

La desteptare, ora 5 dimineata, ni se acordau cinci minute pentru spalat, imbracat si facut patul, dupa o anumita regula cazona. Era un adevarat dezastru. Patruzeci de oameni, in graba mare a fiecaruia, dadeam buzna in spalator, dezbracati pana la brau. Pe coridor, gradatii aflati pe post de zbiri, isi puneau in functiune centurile si loveau cu cruzime pe oricine le cadea in spatiul lor de ticalosie. Loveau pe unde nimereau: peste cap, fata, maini sau spate. Le-am cazut si eu victima de cateva ori.

Prin aplicarea acestor practici abominabile, sustineau domnii gradati de paie, lipsiti nu numai de simt omenesc, dar si de cea mai elementara cultura, ca se face educatie si disciplina militara. Comentariile sunt de prisos. Pe langa toate aceste suplicii, mancarea era mizerabila. Se simtea si la noi in unitate ca tara noastra se gaseste pe picior de razboi. De doua ori pe saptamana primeam in loc de paine , cate un cub de mamaliga presata pentru toata ziua. Ciorbele erau lungi si pastaile rare de tot. Cate doi-trei intr-o gamela. Datorita acestor conditii dure de viata, in prima luna de tortura s-au sinucis 3 barbati din Batalionul din care faceam si eu parte. Eu mai aveam si grija de a ma feri de majorul companiei, care era un zbir pus pe capatuiala, dupa pielea recrutilor cu dare de mana. Pur si simplu ii adulmeca dupa miros. Avea un nas fin de vulpoi.

Dupa ce ne intorceam de pe campul de instructie, zilnic necesita ca sa ne curatam uniforma si intregul echipament cu care ne-am tarat prin noroi si arma in mod deosebit. Urma la rand curatenia in dormitor, pe coridor, la spalator, la WC si la bucatarie. Depistandu-ma ca eu curat cartofii cu coaja foarte subtire (asa cum m-a invatat mama de mic copil) de fiecare data cand erau cartofi in meniu, ma chema bucatarul sef la bucatarie. Asa am scapat de multe mizerii si de alte corvezi mai putin onorante.

Spalatul lenjeriei de corp ni se facea in comuna Ioanis la distanta de 2-3 kilometri de Beius si o imbracam hainele ude la schimb, cum le aducea de la spalat. Nu era nici timp si nici loc ca sa se usuce pe un aer de minus 20 de grade Celsius. La ora 6 dimineata, cand coboram din dormitor pe platou in curtea batalionului, pur si simplu inghetau hainele ude pe noi, pana cand plecam spre campul de instructie. Chipurile trebuia ca sa ne calim, pentru a putea suporta gerurile din Rusia. unde eram destinati drept carne de tun.

La campul de instructie plecam echipati cu: ranita in care aveam 5 caramizi de zidarie a cate 4-5 kilograme bucata. Peste ranita aveam foaia de cort cu 4 tarusi si cu sfori pentru montare. o patura de lana tip cazon, facuta sul plus mantaua. La sold aveam agatata de Centura, langa baioneta si lopata lineman, necesara la facut gropi in sol, pentru adapost in fata inamicului (imaginar deocamdata). Mai aveam arma, marca „Zebe" in greutate de 7 kilograme. Fiind vanatori de munte, locul de instructie si de pregatire de lupta era adecvat cu specificul nostru. Daca nu era chiar munte, erau dealurile localitatii Meziad si prapastiile din comuna Tarcaia, cu suprafetele de relief cele mai accidentate. Ajunsi la locul de instructie, echipati cu poverile mai sus mentionate, primeam comenzile: „In vale fuga mars! Taras spre creasta dealului, executarea! Avion inamic la orizont! Si alte multe comenzi din repertoriul tehnicii militare, repetandu-se pana cand cadeam epuizati si lesinati din punct de vedere fizic, dar si moral, suplicii dupa parerea noastra cu totul demoralizatoare.

Dupa doua saptamani de asemenea torturi, ni se da fiecarui recrut, cate o carte postala tip cazon, gratuita, si ni se ordona ca sa scriem acasa, la parinti. Totodata ni se atrage atentia ca scrisorile noastre vor fi cenzurate si ca scrisorile acelora care vor scrie ca este rau in armata nu li se vor expedia mesajele! Scrie fiecare cum il ajuta capul, cautand sa ne incadram in timpul de 5 minute, cat ni s-a acordat pentru scris, ca suntem bine sanatosi, ca ne-am acomodat cu viata de militar, ca primim de toate, ca mancarea este buna, etc.

Predam cartile postale scrise gradatilor, iar acestia la randul lor, le duc la cancelarie pentru a le preda comandantului de Companie, capitan Marin Ghiciulescu. Nu trec nici 5 minute si soldatul Indries Traian este chemat la Cancelarie! Toti camarazii de suferinta isi indreapta privirile spre mine cu vadita curiozitate intrebandu-ma: „Ce-ai scris ma? Ce dracu ? Te credeam mai destept! Ai dat-o in bara!"

- Fiti linistiti, ma descurc eu. N-am scris ce credeti voi!

Ma duc in pas alergator la cancelarie. Intr-adevar, domnul capitan avea in mana cartea mea postala si o examina. „Sa traiti domnule capitan, sunt soldatul vanator de munte Indries Traian am venit la ordinul dumneavoastra!"

- Baaa! Tu ai scris scrisoarea asta?

- Da, domnule capitan. Eu am scris-o, imi cunosc scrisul.

- Si stii ce ai scris aici, baaa?

- Da, domnule capitan. Daca imi ordonati, pot sa va repet cuvant cu cuvant. Am in memorie toate frazele.

- Nu este nevoie. Vino si asaza-te la masa!

- Sa traiti domnule capitan, nu pot ca sa stau jos in fata dumneavoastra.

- Cand iti ordon eu, trebuie sa stai. Asaza-te!!!

Ma asez la masa cu frica. Nu-mi dau seama ce va urma. Imi da o bucata de hartie alba, un creion chimic si ma indeamna ca sa scriu ceea ce imi va dicta dansul. Scriu eu rapid si cat pot mai caligrafic, respectand toate regulile de punctuatie, dupa dictare. Cand termina dictarea, ii ofer hartia scrisa si creionul chimic primit. Imi mai da un text, scris de tipar, si imi cere ca sa-1 citesc. Execut cu voce clara si acest ordin.

Dupa aceste probe sumare de miniexamen, domnul capitan da verdictul cu totul surprinzator pentru mine:

- Baiete, incepand cu ziua de azi esti numit furierul companiei. In acest sens am sa dau si un ordin de zi. Vei fi la dispozitia mea in timpul cand ceilalti vor face program administrativ. Nu esti scutit de instructie, de pregatire militara si de tragere cu arma la poligon. Cand se reintoarce compania de la campul de instructie, tu te prezinti la Cancelarie. De curatirea armei tale, dupa sedintele de tragere, vor avea grija gradatii. Ai inteles?

- Am inteles, domnule capitan. Sa traiti !

Ma intorc in dormitor jubiland de bucurie. Nu era neaparat nevoie sa fie cineva psiholog, ca sa-mi citeasca expresia fetei. Eram deja cineva, nu mai eram UN NIMIC.

Toti ma intreaba in cor, inclusiv gradatii, foarte curiosi, observand ca am stat foarte mult la Cancelarie.

- Ce-i ma? Ce ti-a facut?

- Nu mi-a facut nimic. Adica ceva tot mi-a facut.

- Ce ti-a facut ma? spune odata, nu ne mai pune rabdarea la incercare, replica domnii gradati furiosi.

- Ei bine, am fost supus la un examen de specialitate si, incepand cu ziua de azi, am fost numit prin ordin de zi, furierul Companiei. Nu m-a scutit de instructie si de sedintele de tragere cu arma la poligon. In schimb m-a scutit de toate celelalte corvezi, inclusiv de curatatul armei si a echipamentului cu care voi participa la sedintele de tragere in poligon.

- Si cine o sa ti le curete baaa? Intervine caporalul Ilin Dumitru.

- Cred ca dvs. sau dl. serg. Rosea, daca nu veti gasi pe altcineva. Asa a spus domnul capitan. Intrebati-1!

- Ia uite, al dracului, mai! Cat de repede i-a cazut casul de la gura!" (facea aluzie la puii de pitigoi, care au o membrana alba la cioc, pana cand le cresc penele si pot zbura)

Cei trei gradati, care s-au vazut pusi la punct, se retrag intr-un capat al dormitorului si soptesc ceva intre ei. N-am stiut niciodata ce au susotit si nici nu au mai comentat nimic. Ceilalti confrati de suferinta, raman ca la dentist. Adica cu gura cascata, cand au auzit noutatea si cand au vazut cum i-am pus la punct pe zbirii care din sadism ne-au facut viata amara. Faptul ca am fost numit, prin Ordin de zi, furierul companiei, ca am scapat de brutalitatea gradatilor la dormitor si de celelalte corvezi mai putin onorante, m-a stimulat in asa masura, incat pe campul de instructie, zburam ca o randunica, iar la poligonul de tragere nu-mi trecea nici un cartus pe langa tinta ochita. Ma straduiesc sa reusesc fara mare greutate sa-mi insusesc toate notiunile teoretice si practice ale tehnicii militare de lupta. Observ ca am intrat in gratiile comandantului de pluton, care nu ezita ca sa ma dea ca exemplu pozitiv in fata celorlalti camarazi. Nu uita insa ca sa-mi spuna de fiecare data, ca sa nu ma incred, intrucat eu pot ca sa dau si mai mult.

Incet, incet, foarte incet, vine si primavara. Zapada care a fost troienita de vant, se mai mentine si in luna Aprilie. Odata cu aparitia ghioceilor, am fost avansat la gradul de Fruntas, singurul pe Batalion, dintre recrutii care am incorporate in luna februarie 1942. Nu era cine stie ce, dar eram la egalitate cu mitocanul care m-a ciomagit fara nici un temei in primele saptamani de recrut si acum imi puteam permite sa-1 fac de doi bani.

Odata cu avansarea la gradul de fruntas, mi se da in primire o GEANTA DE OBSERVATOR, dotata cu tot materialul specific acestei indeletniciri: o busola, un ceas de buzunar „Doxa", o harta geodezica a teritoriilor din jurul Beiusului, un trepied si o plansa din material lemnos, o cutie cu pioneze, un dosar cu mai multe coli de hartie alba format A4, hartie milimetrica si o cutie cu 6 creioane in diferite culori. Aceasta insemna ca am fost numit prin alt Ordin de Zi, observatorul Companiei de Comanda si pe Batalion. Tine-te bine, Traiane! Primind aceasta delicata sarcina, tinandu-se cont si de buna mea pregatire tehnica de lupta, am fost mai putin solicitat la acest program de pregatire. Misiunea mea de baza era acum ca sa descopar inamicul (imaginar) in teren, sa desenez crochie panoramice, sa descopar gurile de foc si armamentul din dotare, ale inamicului, sa descopar si sa determin in teren locul amplasarile trupelor inamice (dupa harta geodezica din dotare ) si sa fac cu cat mai mare exactitate posibila, aprecierea distantelor pana la linia de foc, precum si intre esaloane.

Toate erau bune si ma descurcam la nivelul asteptarilor, numai ca geanta de observator, cu intreaga ei dotare, adaugata la ranita si la celalalt echipament, erau al dracului de grele la plecarea din cazarma si la reintoarcere. Odata cu sosirea primaverii, ne insotea fanfara militara, in fruntea Batalionului, pana la campul de instructie. Cum Compania de comanda, din care faceam si eu parte, se afla prima dupa fanfara, in ritmurile muzicii si al tobelor, nu simteam poverile ce le aveam de dus. Eram si odihnit dupa somnul de noapte. La inapoiere, insa, mi se parea drumul lung si apasator, intrucat nu mai venea muzica inaintea noastra.

Cu toate vicisitudinile create de regimul dur care mi se impunea, intr-un anumit fel, eu ma consideram privilegiat. Comandantii cu grade superioare nu ma menajau, dar ma apreciau la justa mea valoare in contextul vietii noastre cazone, ceea ce nu era putin. Functia de furier al companiei, nu era deloc de neglijat. Prin ambitie, prin vointa si cu aptitudinile inzestrat genetic, alaturi de ceilalti colegi, muritori de rand, eu ma gaseam in varful piramidei.

Asa dupa cum am mai aratat, am fost primul recrut pe Batalion avansat la gradul de fruntas, dupa doua luni de militarie. Catelusii, care se gaseau tot timpul in jurul nostra, mai ales seara in dormitor si dimineata la desteptare, isi aratau coltii, dar nu mai aveau curajul ca sa ma muste. La instructie in teren, scaldati din belsug in soare, viata noastra cazona era mult mai usoara, comparativ cu timpul de iarna. In fiecare zi trecea o zi. Pe front insa se pierdeau zilnic mii si mii de vieti omenesti, toata floarea tineretii.

CUM AM AJUNS EU LA CENTRUL SCOLAR MILTAR BREAZA - PRAHOVA ?

Intr-o zi, din a treia saptamana a lunii mai 1942, la o pauza dupa exercitiile de lupta pe care le-am facut, ma cheama la dansul comandantul de pluton, domnul sublocotenent Tiberiu Pantea, avand un aer foarte grav si serios. Nu l-am vazut niciodata in aceasta postura. In primele momente ma straduiesc sa-mi amintesc cu ce l-am suparat? Ma intreaba direct, fara nici o introducere:

- Mai Indries, tu vrei sa mori?

- Nu vreau domnule sublocotenent. Nimeni nu vrea sa moara!

- Asa este mai Indries! Dar tu stii ca peste doua saptamani Batalionul nostra pleaca in intregime pe front la rusi? Ordinea de bataie s-a facut si nu se prevede nici o schimbare. Soarta ne este pecetluita!

- Nu stiu nimic domnule sublocotenent. Noi, astia mai mici nu stim nimic. Cred ca este si un secret militar.

- Asa este mai Indries. Vreau ca sa-ti spun ceva, ceea ce nu am putut ca sa-ti spun pana in prezent. Stii, asa este pacatoasa aceasta de armata. Te obliga sa-ti ascunzi sentimentele, dar eu am apreciat intreaga ta conduita in aceasta jungla, incepand cu atitudinea ta de om cinstit, in cazul celor doi bocanci nepereche, din care majorul companiei a intentionat in mod necinstit sa scoata un anumit profit. Am tinut si tin la tine, de aceea te-am chemat sa stam de vorba. Eu trebuie sa plec pe front. Nu am nici o scapare. Tu insa ai o portita de iesire. Exista un ordin al Marelui Stat Major care prevede ca nici un tanar care-si exprima dorinta ca sa plece la Scolile militare sa nu fie oprit. Saptamana viitoare se organizeaza concursul de admitere la Central Scolar Militar Breaza judetul Prahova. Vor fi foarte multi candidati, concurenta va fi mare. Toti vor ca sa scape de razboi. Toate scolile militare care organizeaza concursuri de admitere, sunt de doi ani. Pana cand vei termina scoala, se poate termina si razboiul. Din cat am reusit sa te cunosc, sunt convins ca tu vei reusi la concurs, dar mai ai de trecut un obstacol mare aici in unitate. Tu esti cotat ca primul observator pe Batalion si domnul capitan Ghiciulescu se va opune cu toata indarjirea ca tu sa pleci la scoala. Deci, astazi la ora pranzului, cand se va tine Raportul Companiei, raport la care va participa si domnul colonel Belega, trebuie ca sa te prezinti si tu. Pentru a nu te observa domnul capitan Ghiciulescu, nu intri in rand pana cand incepe sa se dea raportul. De regula, raportul incepe din flancul stang. Cei care asculta raportul, isi concentreaza atentia asupra celor raportate de catre fiecare individ. Atunci te strecori prin spate si te asezi in capatul opus. Cand va ajunge ascultarea raportului la tine, sunt convins ca vei sti cum sa vorbesti. Bafta!!!

Informatiile si indrumarile pe care le primesc, au o incarcatura de viata si de moarte, privind lucrurile in imediata perspectiva. Nu gasesc cuvinte potrivite pentru a-mi exprima gratitudinea si adanca mea recunostinta pentru a-i multumi acestui om cu suflet nobil, ascuns sub haina militara, omul care era comandantul meu de Pluton. Amandoi suntem cuprinsi de emotii. Pentru cateva momente, nu mai suntem comandant si subordonat. Suntem doi oameni aflati in fata destinului, care au afectiuni umane, unul fata de celalalt.

Ne intoarcem in cazarma conform programului orar al zilei. Vine si momentul Raportului. Cu multa prudenta, aplic intocmai instructiunile primite. Reusesc ca sa ma strecor neobservat la capatul opus al raportorilor. Erau foarte multi, cu diferite doleante, dar imi vine si mie randul:

- Care-i necazul baiete? (ma intreaba comandantul Batalionului)

- Sa traiti domnule colonel, sunt soldatul fruntas vanator de munte Indries Traian din Compania de comanda si am venit la raportul dumneavoastra ca sa va cer permisiunea de a pleca la scoala militara din orasul Breaza.

- Domnule colonel (sare domnul capitan Ghiciulescu, ca dintr-un vis urat), domnule colonel, nu-i dau drumul ca sa plece fiindca este primul observator pe Batalion! Cu cine plec eu pe front daca i se da drumul ca sa plece la scoala?

- Auzi mai baiete ce spune capitanul?

- Sa traiti domnule colonel, eu sunt baiat sarac si doresc ca sa devin militar activ de cariera in cadrul fortelor armate. Din meseria de observator nu voi putea trai, daca am sansa ca sa scap cu viata din razboi.

- Auzi capitane ce spune fruntasul? Bine baiete! Pleci la scoala militara! Imi placi ca esti destept! Domnule capitan, ordon sa i se faca foaia de drum!

Ma simt ca plutesc in al noua-lea cer. Prima mea intalnire cu un grad de rang superior, a fost incununata de succes. Ma ciupesc de ambele urechi, ca sa ma conving ca nu visez. Zarurile au fost aruncate si iesisera 6X6 pentru mine. Il observ pe mult binefacatorul meu, comandantul de Pluton, putin mai aparte, navetand de la stanga la dreapta si invers, frecandu-si mainile de multumire, cu un zambet pe buze al carui secret numai noi doi il cunosteam. Era bucuros pentru fapta buna facuta si pentru reusita mea. Pe de alta parte, comandantul de companie, parca avea guma de mestecat in gura. Datorita starii nervoase, ii tremurau maxilarele si avea fata vanata-stacojie. Cand il vad in starea aceasta, imi trece un fior rece pe sira spinarii, gandindu-ma ca numai peste cateva minute ma voi afla fata in fata cu dansul la cancelarie, fara ca sa avem martori. Imi revin barbateste din starea de frica si-mi spun ca jocul a fost facut cinstit; ,Banca' este de partea mea si ce o fi sa fie va fi.

La cancelarie ma alinta cu urmatoarea expresie: -Tuti dumnezeii mati! Imi scapasi facandu-mi figura, dar nu vei reusi la concurs, (ce putin ma cunostea) Va trebui sa te reintorci si atunci am sa-ti pun pielea la saramura! Nu-i raspund nimic la ,complimente'. Trebuia sa fiu prudent ca sa nu-1 irit mai tare. Astept sa ma pocneasca dar nu o face. Nu mai batea pe nimeni de cand, dintr-o lovitura, a omorat un soldat. Cu multi ani in urma, plecand cu compania la campul de instructie, unui soldat i-a cazut moletiera de la un picior. Nestiind ce sa faca din mersul Companiei, a iesit din rand ca sa-si infasoare moletiera la loc. Cand s-a aplecat ca sa faca operatiunea, capitanul 1-a lovit cu teaca sabiei peste ceafa, si a decedat pe loc ca un iepure. Cu ocazia cercetarilor facute de catre organele de ancheta militara, s-a stabilit ca a fost un accident nefericit. Domnul capitan nu a fost condamnat penal, dar a ramas bun in grad toata viata, fara drept de avansare. Acest trist eveniment 1-a infranat de la iesiri violente si agresivitati.

Deci, in urma raportului facut, am primit foaia de drum pe relatia Beius-Breaza, judetul Prahova, unde se afla Centrul scolar militar si comisiile de examinare. De asemenea am primit hrana rece pe o zi si plec la gara fredonand un cantec ostasesc. Calatoresc bine dar framantat de ganduri si multe, foarte multe semne de intrebare, la care, din pacate nu pot sa dau nici un raspuns.

La Breaza lume multa, forfota mare, agitatie pe masura, foarte multi ,destepti’, gaiagiosi, care se considerau cu examenele luate. Marea majoritate a candidatilor erau olteni si moldoveni. Din tot Ardealul am fost numai patru candidati, reusind toti patru la concurs. In total s-au prezentat sase mii de candidati pentru opt sute de locuri.

Se fac inscrierile si punerea la drepturi. Dupa trei zile de luari in evidenta, incep examenele. Apelul pentru participare la probe se face prin radio la microfon, pe nunrar de mii si sute, in care au fost grupati candidatii. Exemplu: suta I-a din mia a IV-a, suta a VII-a din mia a V-a, etc.

Prima proba a fost examenul medical, eliminatoriu pentru un numar foarte mare. Examinarile medicale au fost foarte minutioase, folosindu-se fel de fel de aparate sofisticate, de mare performanta, aduse din Germania. Relevant pentru mine a fost un aparat de masurat capacitatea (volumul) plamanilor. Era un recipient mare, cilindric, cu o tija gradata, montata in interior la un balon de cauciuc. Candidatul urma sa ca sa-si umple bine plamanii cu aer si sa sufle in balon. Normele de capacitate admise erau stabilite intre 3000 si 4000 de unitati. In fata aceste probe am avut mari emotii, stiind ca in perioada adolescentei am suferit cu plamanii.

Intram in cabinetul medical, cate zece candidati deodata, pe baza de tabel nominal. Cand imi vine si mie randul, imi umplu plamanii cu aer pana la refuz si suflu cu toata capacitatea. Tija indicatoare, spre marea mea mirare, se ridica pana la 4200 de unitati. Sunt acuzat de catre examinatori ca am trisat intrucat, intre ceilalti noua candidati aflati la proba cu mine, erau mai dezvoltati fizic si nu realizasera nici unul peste 3800 de unitati. Ca urmare, m-i se cere ca sa repet proba si cei trei examinatori, privind cu atentie repetarea probei, unul imi spune: ,Du-te la dracul ca i-ai depasit pe toti ceilalti.' Exista totusi o explicatie asupra acestui fenomen, pe care Comisia examinatoare nu avea cum sa o cunoasca. 'Dupa iesirea mea din Sanatoriu T.B.C Oradea, in anul 1937, la indemnul fostului meu invatator din satul natal, ori de cate ori ma gaseam in mediu cu aer curat, faceam exercitii de respiratii adanci, umplandu-mi plamanii pana la refuz. Imi intrase in reflex acest obicei. Aceste exercitii repetate au condus la marirea capacitatii plamanilor mei.

Dupa terminarea tuturor probelor de la examinarile medicale, se mai reduce numarul candidatilor. Mai raman insa pentru celelalte probe, inspaimantator de multi. Eu mai cred in steaua mea norocoasa.

Urmeaza probele de aptitudini fizice: fuga de rezistenta la 3000 de metri, contra cronometru, fuga de viteza la 100 de metri, cu si fara obstacole, sarituri in lungime si la inaltime, cataraturi in maini pe diferite aparate metalice, toate contra cronometru, sarituri peste pista militara (un zid din caramizi cimentate, de 3 metri inaltime, considerate cea mai grea proba fizica). Mai cade si la aceste probe un numar demn de remarcat. Eu, care de mic copil ma cataram prin copaci ca Tarzan, ca sa culeg ouale din cuiburile de ciori si de cotofene, avand mereu o greutate ponderala raportata la inaltime, trec cu brio toate probele fizice impuse.

Ajungem la probele lucrarilor scrise. N-i se da fiecarui candidat cate trei coli de hartie, format A4, stampilate pe un colt cu stampila rotunda a Centrului scolar miliar. Asezati fiecare la mesele de lucru, cate un candidat la fiecare masa, distantati in asa fel ca sa nu poata copia unul de la altul. Tensiunile sunt incordate la maxim in asteptarea subiectelor.

1) La matematica ni se da o problema complexa, care in naratiunea ei, implica toate cele patru operatiuni, plus o alta problema prin care se cerea sa se afle dobanda la un anumit capital depus in Banca pe un anumit termen.

2) La Limba si literatura Romana, n-i se da un subiect subtil: ,Cum mi-am insusit cunostintele de tehnica militara in primele trei luni de instructie?' Pe de o parte se urmarea ce cunostinte de tehnica militara are candidatul, iar pe de alta parte se urmarea modul lui de exprimare, de formare a propozitiunilor, naratiunea, reguli de punctuatie si nu in ultimul rand, nivelul lui de cunostinte generale.

3) Al treilea subiect a fost: Cehoslovacia; harta cu frontierele si vecinii, formele de relief, muntii, apele curgatoare, orasele mai importante si dezvoltarea industriala. Acest subiect parca ar fi voit sa fie o premonitie la ceea ce urma sa m-i se intample peste trei ani de zile cand in imprejurari nu prea fericite, am ajuns sa cunosc pe viu ceea ce ma straduiam sa scriu la examenul de concurs.

Se lasa o liniste de mormant, scrie fiecare dupa cum il ajuta capul. Mie, m-i s-au parut neasteptat de usoare toate subiectele. Am fost primul din sala care am predat lucrarile terminate. Ofiterul superior care ne supraveghea si care ne primeste lucrarile imi spune: ,Tinere, te-ai cam grabit. Mai aveai timp sa te gandesti si sa faci o lucrare buna.'

- Sa traiti domnule maior, eu am terminat fara sa ma grabesc si am toata increderea ca am facut lucrari bune!

- Bine! O sa vedem noi cand le vom verifica. Acum, ocupa-ti locul unde ai lucrat si sa nu te prind ca soptesti la vreunul ca atunci ai venit degeaba la Breaza!

Dupa terminarea lucrarilor scrise de catre toti participantii la concurs, au mai urmat cateva zile de plictiseala si de emotii, pana cand au fost verificate si notate toate lucrarile scrise ale candidatilor.

In sfarsit, se suna adunarea cu trompeta, ca la Regiment. Ne adunam pe un platou mare in incinta Centrului scolar militar, unde era ridicata o scena in aer liber. Aici, la o masa lunga se aflau: Comandantul centrului scolar, Colonel Aittel neamt de origine si se exprima greu si defectuos in limba romana, locotenent colonel Stelian Vasilescu, Adjunct al Comandantului, motorul intregii activitati scolare, si trei superiori care au facut parte din comisia de examinare.

Desi erau prezenti circa 4000 de candidati, s-a facut o liniste de mormant. Alocutiunea, in cateva cuvinte, foarte la obiect, o tine loctiitorul comandantului, Locotenent colonel Stelian Vasilescu care pune accent pe regimul si disciplina Scolilor militare de prestigiu. Ne previne ca acei care au fost declarati reusiti la concurs, daca nu se vor adapta conditiilor si Regulamentului de functionare a Scolii, vor fi trimisi direct pe front. Ne mai spune ca vom beneficia de un confort neasteptat si ca in schimb n-i se va cere sa ne insusim toate materiile didactice care n-i se vor preda si sa fim disciplinati. In incheiere, vorbitorul ne cere ca acei care isi vor auzi numele, au fost declarati reusiti si ca urmare, sa treaca in partea dreapta a piedestalului. Ciudat! Desi era momentul de cea mai mare incarcatura emotionala de cand eram plecat din Beius, nu am emotii deloc. Presimteam ca voi fi printre cei reusiti. Apelul se face in ordine strict alfabetica. Cand se ajunge la litera ,I', dupa un oarecare Indrei, aud urmand numele lui Indries Traian. in acel moment ma cuprind emotiile, aproape sa lesin de bucurie.

In final, acei care au fost declarati reusiti, sunt trimisi la Biroul de Mobilizare, pentru a primi foi de drum dus-intors la si de la unitatile de origine, pentru a ne primi zestrea. Formele erau gata facute. Fiecare dintre noi, cei declarati reusiti la examenele de concurs, trebuia sa aducem de la unitatea de origine, urmatorul echipament in stare noua: doua costume uniforma militara, doua perechi de bocanci, doua lenjerii de corp, doua mantale, doua perechi de ciorapi, doua cearceafuri, doua fete de perna, doua prosoape, doua paturi din lana tip cazon. Odata cu foile de drum, primim si o adresa scrisa catre unitate, prin care se confirma reusita noastra la concurs si necesarul de efecte ce urma ca sa le primim drept zestre, conform prevederilor Ordinului Marelui Stat Major al Armatei.

Ajungand la Batalionul 11 Vanatori de munte Beius, primul contact 1-am luat cu cei trei gradati marunti. Imi pun intrebari, le raspund ca am reusit la examenul de concurs si ca am venit ca sa-mi ridic zestrea de echipament. Acestia, in totala lor ignorante, crezand ca eu voi termina foarte repede scoala si ca ma voi reintoarce la unitate cu un grad superior, isi cer scuze pentru comportarea lor fata de mine cand eram recrut. Le raspund ca din partea mea pot ca sa fie linistiti pentru ca nu ne vom mai vedea niciodata, intrucat scolarizarea mea va dura doi ani de zile iar dansii, impreuna cu intreg Batalionul vor pleca pe front la rusi peste cel mult 4-5 zile. Ii indemn ca sa-si ceara scuze de la acei pe care i-au ciomagit fara nici un motiv temeinic, numai din porniri animalice, pentru a produce suferinta celor lipsiti de aparare. Le mai spun ca toti stiam ca tara noastra se afla in stare de razboi, cu perspectiva fiecarui militar de a-si aduce contributia. Nu s-au gandit ca ajungand pe front in linia intaia, cu acei carora fara motive temeinice le-au facut viata amara, unul dintre cei chinuiti, in loc sa traga in inamic, sa le destineze lor primul sau al doilea cartus? Asemenea cazuri s-au petrecut in perioada primului razboi mondial.

La noutatile pe care le-am spus si la mustruluiala ce le-am facut, gradatii mei au ramas ca niste statui prafuite. Oricum, dupa modul lor de comportare, meritau aceasta mustruluiala.

Dupa aceasta conversatie cu gradatii, ma duc la cancelarie.

- Sa traiti domnule capitan!

- Aaa, hahaha, hahaha, ce placere sa te revad! Nu ti-am spus eu ca nu ai sa reusesti la examen si ca o sa te intorci tot la mine? Haii? Ce zici?

- Ba da domnule capitan, imi amintesc perfect ca asa mi-ati spus la plecare! Numai ca eu am reusit la concurs si am fost trimis de catre conducerea scolii ca sa-mi ridic zestrea, conform ordinului Marelui Stat Major!

- Ce? Ai innebunit? Ce zestre? Nu ti-e bine?

- Domnule capitan, cu respect va rog ca sa ordonati domnului Plutonier major al companiei ca sa-mi elibereze cu inventar, tot echipamentul specificat in aceasta adresa. (ii predau adresa, o citeste si se scarpina vartos in cap, dupa care imi spune):

- M-ai tradat, m-ai invins si mi-ai scapat! Cheama majorul companiei! Rusine! Rusine, rusine! Primesc toata zestrea cum scrie la carte si ma inapoiez cu ea la scoala. O predau in intregime la magazia de cazarmament a scolii. Niciodata nu m-am mai intalnit cu vre-un obiect din zestrea adusa. In schimb am primit alt echipament compus din: un costum uniforma de elev, pentru parada si zile festive, respectiv pentru plecarea in permisie; un costum "uniforma militara stofa kaki pentru zile de instructie si program obisnuit de invatamant, un costum trening bleumarin pentru orele de gimnastica si de educatie fizica; un costum salopeta pentru program administrativ, una pereche ghete, una pereche de tenisi, doua garnituri lenjerie de corp, doua batiste, doua prosoape, doua perechi de ciorapi si o cravata. Fiecare elev avea dulapiorul lui cu cheie, in care sa-si pastreze echipamentul primit.

In ceea ce priveste conditiile de existenta si confort, voi enumera urmatoarele: statie de radio-amplificare cu megafoane in platou si in sala de mese, care functiona zi-lumina, unde se transmiteau toate stirile interne si externe, in mod deosebit situatia operatiunilor militare de pe front. Se mai transmitea multa muzica populara, intercalate cu cantece patriotice. Era la moda cantecul ,Agarici', un cantec care il ovationa pe aviatorul roman, vanator de avioane inamice, care a devenit un simbol pentru armata romana si care a intrat in legenda. Se mai cantau: ,Alida Vali', ,Roze Marin' si ,Doiciland, doiciland iiber alles', mai cu seama cand scoala avea in vizita ofiteri germani cu grade superioare, ocazii care se repetau destul de frecvent.

Curtea scolii, care era un parc imens, arata in perioada sezonului cald ca un paradis. Circa 20 de hectare, cu multa verdeata, irigat zilnic cu furtunul de la mai multe guri de apa, dispuse in teren la distante potrivite. Parcul era strabatut de mai multe alei, pietruite cu piatra marunta de cariera, alb-galbuie. Toate aleile erau croite intr-o simetrie perfecta (ca la nemti). Pe ambele parti ale acestor alei, erau plantati si bine intretinuti, cel putin douazeci de specii de trandafiri pitici, multiflorali. Printre trandafiri erau cultivate o bogatie de dalii, de dimensiuni mici si tot in mai multe culori. Pe unele alei se gaseau trandafiri agatatori, multiflorali, sprijiniti pe cadre metalice, sub forma de bolta, in culori roz, alb, rosu, galben, bordou. La partea extrema a parcului, spre vest, era o colina pe care, in mod pitoresc era construita o mini bisericuta din lemn, in stil maramuresean.

Pentru intretinerea acestui pare, din care nu lipseau nici randuri intregi de puieti de brad, era angajat un horticultor calificat, avand numai aceasta atributie. Din acest parc se intra in sala de spectacole si festivitati a scolii, avand o mie de locuri pentru spectatori, dotata cu scena fixa, cu instalatii electrice pentru reflectoare si microfoane. In aceasta sala mare, elevii centrului nostru scolar au organizat mai multe spectacole de mare succes si tinuta artistica, spectacole la care au participat cu taxa de intrare, locuitorii orasului Breaza, sala fiind de fiecare data plina pana la refuz. Din aceasta formatie culturala am facut si eu parte, avand prilejul ca sa ma duc la Radiodifuziunea Electrecord Bucuresti pentru inregistrari de programe. Printre noi se gaseau talente native si chiar profesionisti in artele teatrale.

Sala de mese era pardosita cu placi de gresie fina, culoare alb si negru in forme hexagonale, alternate culoare dupa culoare, intretinuta curata ca o farmacie.

La masa de pranz, de fiecare data n-i se servea doua feluri de mancare iar duminica si in zilele festive, n-i se servea si prajitura de cofetarie. Cantitativ, mancarea nu era abundenta, dar era foarte gustoasa si continea toate elementele nutritive necesare efortului pe care trebuia sa-1 depunem in activitatea depusa de noi. Masa era servita in farfurii cu tacamuri ca la restaurant, pe fete de masa albe, din material fin de damasc. Atat pentru preparat mancarea cat si pentru servitul la masa, era personal civil angajat, fete tinere, una mai frumoasa decat alta, dar sa te fereasca bunul Dumnezeu ca sa te porti necuviincios fata de ele, in timpul sau la plecarea lor din serviciu.

In timpul servitului mesei, ne delecta radioul cu muzica buna. Dupa servirea meselor de pranz, aveam program obligatoriu de culcat la dormitoare timp de doua ore, dupa care intram in programul de studiu pana la orele 19. salile de clasa erau foarte spatioase, cu geamuri exagerat de mari si cu parchet din stejar, lustruit ca sticla. Aveam voie ca sa intram in salile de clasa numai incaltati cu tenisi, pentru a nu zgaria luciul parchetului. Fumatul era strict interzis, atat in salile de clasa cat si in dormitoare, aplicandu-se pedepse drastice contravenientilor. Bataia era la moda. Pentru abateri de la disciplina si de la prevederile Regulamentului de ordine interioara, se aplicau lovituri cu Centura, in public, pe dosul gol, cate 10, 15 si 20 de lovituri, functie de gravitatea faptei comise. Executorul loviturilor era un instructor cu statut mai vechi, mereu acelasi, avand numele Leonte si o greutate de peste 100 Kg. Elevii, fie ca erau disciplinati sau indisciplinati, il priveau ca pe un ,Calau', dupa ce i-au cunoscut zelul lui de a-si duce la indeplinire ingrata sarcina de a produce suferinta. Dar, aceasta era moda atunci.

Pentru igiena corporala aveam la dispozitie camere de baie cu o multime de dusuri, plus un spalator cu chiuvete aliniate pe trei randuri duble, cu apa calda si rece la discretie si in mod permanent, totul fiind faiantat in alb. Deci, avand create toate aceste conditii de existenta, n-i se pretindea si rezultate pe masura la insusirea cursurilor de pregatire. Comandantul nostru de Companie, capitan Nicolae Popescu, n-i se adresa cu apelativul „fetitelor de pension", fiindu-ne si diriginte de clasa.

Dupa prima luna de program cu tehnica de lupta, se afiseaza un anunt pe scoala, in sensul ca se vor infiinta doua plutoane de specialitate, a cate 40 de elevi, un pluton pentru cursurile de Administratie-intendenta si unul pentru cursuri de sanitari. Tot in acel anunt era fixata data concursului cu precizarea ca nu se primesc candidati din afara, numai din efectivele existente ale centrului nostru scolar. Depun si eu cerere de inscriere la concurs, optand pentru specialitatea Administrativ-intendenta, stiind ca in cazul ca voi ajunge si pe front, cu aceasta specialitate voi fi mai putin expus fata de cei din linia a I-a. Am reusit si la acest concurs al carei programa analitica era tot cu durata de doi ani. Ca urmare, cinci zile pe saptamana aveam program de studii, avand ca materii de studiu probleme ca: Financiar-bancare; Aprovizionare-desfacere; Contencios-administrativ, contabilitate, cazarmament, etc. Nu lipsea din programul nostru nici orele de Limba si Literature Romana. O zi pe saptamana, sambata, aveam ore de instructie cu arma si program de educatie fizice. Printre alte discipline, la orele de educatie fizica se practica si boxul. La orele de box, ma prezentam de fiecare data cu degetul mare si cel mijlociu de la mana dreapta, bandajate cu tifon alb, simuland ca sunt ranit. Dupa 3-4 sedinte de box, profesorul de educatie fizica, sublocotenent Emil Marculescu, ma someaza direct: „Indries, ia desfa-ti bandajele de la mana, sa vad ce necaz te paste!" Nu-1 pot refuza, desfac bandajele si vede ca nu am nimic.-„Bine mai baiete, dar de ce ai facut si ai repetat figura aceasta?" ii raspund: Domnule sublocotenent, nu m-am batut cu nimeni in viata! Nu suport violenta si nu pot practica acest sport! Va rog sa ma intelegeti. La motivatia mea imi spune: „Du-te la dracul! Stai aici si priveste si tu la ceilalti, cum se mangiie unul pe altul." Nu am mai avut niciodata probleme cu orele de box.

Pentru a da un inteles deplin al acestei istorii, consider ca este momentul ca sa fac unele precizari de importanta majora, despre care nu s-a vorbit si nu au fost popularizate la vremea respectiva si anume:

Toti candidatii care ne-am prezentat pentru concurs la Centrul scolar militar Breaza in vara anului 1942, am avut convingerea ca vom urma o scoala militara de doi ani, cursuri la sfarsitul carora, cei cu diplome de bacalaureat vor fi avansati la gradul de sublocotenent activ, iar cei cu pregatire gimnaziala sau 7 clase primare, la gradul de sergent major, pentru unitatile Armatei Romane. In realitate, lucrurile au stat cu totul altfel. Se cunoaste faptul ca incepand cu anul 1940, dupa ce tara noastra a fost mutilata de catre rusi, care ne-au furat Basarabia si o buna parte din Bucovina, dupa ce prin odiosul Diktat de la Viena l-i s-au dat ungurilor Ardealul de Nord, ceea ce a mai ramas din Romania, a intrat in mod arbitrar sub „ Calcaiul de fier" al Germaniei Hitleriste, care in mod ipocrit ne numeau aliati, folosindu-se de toate bogatiile acestei tari si in mod deosebit de petrolul cu care isi intretinea masina de razboi.

Dupa ce a supus fara probleme tarile central-Europene in timp ce se indrepta spre marele popor rus. se credea ca Germania va castiga razboiul si ca va domina intreaga Europa, precum si pe celelalte continente de pe globul terestru. Chiar asa suna imnul lor de Stat: „ Doociland, dooiciland liber alles" - Adica germanie peste tot - Asa stand lucrurile si in acest context, Germania a adoptat o politica de militarizare a intregii sale populatii. Printre alte forme de mobilizare a intregului sau potential uman, a infiintat o organizatie a tineretului de sex masculin, intre varsta de 16-18 ani, intitulata „Reich Artbaitt Dinstz", organizatie paramilitara care in traducere insemna „Munca Tineretului German". -Aceasta organizatie, pe langa pregatirea militara de lupta cu arma, se mai ocupa cu drenari de terenuri, cu constructii de drumuri si poduri, constructii de baraci si alte constructii.-

Intentionand sa aplice aceeasi politica de militarizare si in tarile vasale, prin intelegere la nivel guvernamental, s-a optat ca sa se puna bazele unei organizatii paramilitare la Breaza judetul Prahova, unde sa se pregateasca cadrele care se vor ocupa cu instruirea tinerelor generatii ale Romaniei. In acest scop au adus din Germania si cantonat la Breaza o companie de tineret instruit in acest domeniu, ca sa serveasca drept model viitorilor instructori romani. Compania germana de tineri, era insotita de doi ofiteri si de trei instructori cu pregatire specifica in constructii. Asa a luat fiinta organizatia paramilitara „Munca Tineretului Roman" in sediul Centrului Scolar Militar Breaza, emitandu-se acte oficiale cu antetul acestei denumiri, in relatiile cu oficialitatile vremii.

Privindu-se mai serios lucrurile in perspectiva, s-a considerat, nu fara temei, ca viitoarele organizatii paramilitare ale tineretului roman, vor avea nevoie si de personal in specialitatea Administrativ-Intendenta, respectiv de cabinete medicale. Astfel s-a recurs la formarea Plutonului de sanitari si la cel Administrativ, printr-un nou concurs, recrutarea facandu-se din randul celor 800 de candidati declarati reusiti la primul concurs. Se presupunea ca la al doilea concurs se vor prezenta acei solicitanti care poseda cunostinte financiar-contabile, respectiv cunostinte din domeniul sanatatii. Drept urmare, 720 de candidati au fost pregatiti timp de doi ani pentru lucrari de suprastructura, cu profesori de specialitate in domeniu, plus instructori germani, iar celelalte doua plutoane au urmat cursurile in domeniile lor specifice, cu profesori titulari pe specialitati, tot cu durata de doi ani.

Revenind la regimul de viata in scolile militare, voi arata ca si la centrul nostru scolar se practica in mod permanent servicii obligatorii ca: santinele in posturi fixe si mobile, comandant la corpul de garda, sergent de zi pe unitate, plantoane pe trei schimburi in dormitoare. Periodic, ii venea randul fiecaruia dintre noi ca sa execute aceste servicii. Cand ma gaseam in executarea uneia dintre aceste indatoriri, aveam foarte mare grija ca sa respect cu sfintenie toate consemnele prevazute in Regulamentul de ordine interioara si, eventual ale altor consemne. In timpul executarii acestor servicii „calcau pe bec" cei mai multi colegi. Exista mentalitatea ca la raportul facut de catre ofiterul de rond, daca nu a gasit nereguli, orice chichita, cat de mica, nu si-a facut bine rondul (un fel de caprarie mostenita de la inculti).

La cursurile de invatamant nu aveam probleme desi n-i se cerea incomparabil mai mult decat la scolile postliceale civile. Pur si simplu ploua cu extemporale asupra materiilor ce n-i s-au predat. Dar, in fiecare zi trecea o zi si treceau lunile una dupa alta, respectandu-ne cu strictete toate obligatiile pe care ni le-am asumat. Incepand cu trimestrul III al anului de invatamant, pe langa cursurile teoretice obisnuite, aveam si ore de practica la Serviciile de specialitate. Intamplator, eu am fost repartizat pentru practica la Serviciul Casieriei. Practica trebuia facuta prin rotatie, cate o luna de zile la fiecare serviciu. Cu mine se face exceptie de la regula. Aparent, nu in favoarea mea, avand in vedere necesitatea de a cunoaste pe viu specificul tuturor compartimentelor de activitate. N-am aflat niciodata unde si ce „PILE" avea seful serviciului casieriei, dar a reusit ca sa ma retina pe tot timpul de practica numai la serviciul casieriei. Seful acestui serviciu avea un nume istoric: "Grigore Ghica". Era burlac, un fustangiu convins si intr-o anumita masura ucenic al euforistului Bachus.

Conform principiilor mele adoptate la Ocolul silvic Dobresti, ma straduiesc ca sa-mi insusesc toate cunostintele practice financiar-contabile, avand si avantajul ca stiam foarte bine sa folosesc masina de scris. Imi insusesc foarte repede modul de folosire a masinii de calcul aflata in dotarea serviciului casieriei. In scurt timp, seful nu avea alta treaba la serviciu decat ca sa semneze actele banesti. Totul era ametitor de frumos, vazandu-ma in postura de a stapani cunostintele functionarii unui serviciu de mare importanta in Administratia "militara. Munca pentru mine devenise un cult. Mai intervin insa probleme neprevazute si cu totul neasteptate in viata omului. In primele zile ale lunii martie 1943, am simtit intepaturi violente in partea dreapta a abdomenului, insotite de celelalte simptoame ale bolii de apendicita. Ca urmare, m-am prezentat la dispensarul medical al scolii si am raportat cazul. Medicul consultant imi face imediat formele de trimitere la Spitalul militar Bucuresti, pentru interventie chirurgicala, ma duc la gara si urc in trenul accelerat pe relatia Satu Mare-Bucuresti. Nu aveam la mine nici un fel de bagaj. Intru intr-un compartiment unde se vedeau locuri libere si ma asez, framantat de necunoscutul neplacut cu care urma ca sa fac in curand cunostinta. In compartiment se gaseau trei domnisoare sau tinere doamne, foarte bine dispuse si vorbarete. Abia m-am asezat pe banca si una dintre ele, mai indrazneata, ma intreaba:

- Domnule elev, nu va suparati ca va intreb, unde mergeti fara nici un bagaj?

- Stimata domnisoara, unde ma duc eu nu este un loc prea vesel. Ma due la Spitalul militar Bucuresti unde trebuie ca sa ma supun unei interventii chirurgicale la apendicita.

- Imi pare foarte rau, va rog sa-mi iertati curiozitatea, cunosc cateva asemenea cazuri care au depasit cu usurinta asemenea evenimente.

In continuare, intretinem discutii diverse; despre filmele zilei, despre moda si mai ales despre tragediile ce se petrec pe campurile de lupta, punandu-ne intrebarea cand si unde se va opri uciderea miilor de tineri din toate tarile europene. Stand de vorba, timpul pare ca trece mai repede si ne apropiem de Bucuresti. Cand intram pe linia peronului garii de nord, domnisoara care m-a provocat prima la discutie, isi manifests ingrijorarea cum o sa se descurce la coborare cu multimea de bagaj e ce le avea! Bineinteles ca ma ofer cu toata placerea ca sa o ajut, mai ales ca eu nu am nici un fel de bagaj. Dansa avea cinci geamantane de diferite marimi, grele ca pamantul. imi spune ca a fost la parinti la Alba, ca locuieste in Bucuresti si ca isi aduce alimente si provizii de la tara. Traversand peronul garii de nord, ajungem cu mari eforturi in statiile de taximetre din fata garii. Apare un taxi si-1 angajeaza, explicandu-i locul de destinajie si incarcam toate geamantanele in partea din spate a masinii. Nu avea portbagaj. Ma roaga ca s-o insotesc, sa-i ajut la descarcarea si transportul geamantanelor in locuinta. Problema era ca nu exista loc pentru mine in masina. Singurul loc ocupabil era cel de langa taximetrist, din fata. Repeta rugamintea sa o insotesc, spunandu-mi ca nu si-a anuntat sosirea si ca nu o asteapta nimeni. Eu zambesc cu naivitate si o intreb cum sa o insotesc daca nu-i loc in masina. Ne ajuta soferul. "Stati domnu aici langa mine, iar doamna va sta in brate la dumneavoastra." Nu se putea o idee mai geniala! Ma asez, iar doamna se urca in brate la mine, cuprinzandu-ma cu o mana de dupa gat. Era mica de statura si subtirica. Nu cred sa fi avut nici 50 de Kilograme. Simtindu-i respiratia aproape, nu pot sa ma abtin sa nu o strang la piept cu putere pe tot parcursul pana la destinatie. Nu riposteaza, dar nici nu ma incurajeaza. Ajungem mai repede decat cum mi-as fi dorit. Era dulce, adorabila si simteam cum ii ticai inima. Descarcam bagajele iar taximetristul pleaca la treburile lui. Noi ducem toate bagajele inauntru. Avea o locuinta mare si cu bun gust aranjata. Totul stralucea de curatenie. Doamna Valeria imi ofera ca sa servesc ceva lichior. O refuz politicos spunandu-i ca nu am fost si ca nu sunt amator de bauturi alcoolice tari si in afara de aceasta, trebuie ca sa ma duc la spital. Ma serveste cu prajitura din ceia ce a adus in bagaje de la parinti foarte gustoasa si ma intreaba daca am rude pe cineva in Bucuresti sau alte cunostinte care sa vina la mine in spital. ii spun ca nu am pe nimeni si ca este pentru prima data cand vin in capitala. Se ofera ca va veni dansa ca sa ma vada. Aceasta oferta, cu toata timiditatea ce o aveam, m-a incurajat si am incercat ca sa o imbratisez si sa o sarut. Cu multa delicatete, dar in mod foarte hotarat se opune si-mi bareaza intentiile, spunandu-mi ca nu se poate fiind casatorita. Timid si lipsit complet de experienta, constatand ca este foarte inteligenta si de o finete rara, imi cer scuze si permisiunea de a ma retrage. Venisem la Bucuresti cu o problema de sanatate foarte serioasa. Plec cu un sentiment dureros ca ma despart de o fiinta adorabila, pe care am tinut-o cateva minute in brate, adevarat ca in imprejurari de forta majora, dar pe care mi-as, fi dorit sa o am langa mine toata viata.

Caut spitalul militar si-l gasesc fara mare greutate. La Biroul de primire a spitalului mi se spune scurt: „ Nu avem locuri! Du-te la Brasov ca ei sunt mai putin aglomerati decat noi." Deci fac cale intoarsa si trag cortina peste amintirea calatoriei fara rost la Bucuresti, desi inceputul era promitator.

A doua zi mi se fac formele de internare pentru spitalul militar Brasov. Ajuns la spital mi se fac imediat pregatirile pentru operatie. Primesc o injectie in sira spinarii si devin inert de la jumatate in jos. Tot timpul cat dureaza operatia medicul chirurg imi pune diferite intrebari sj-mi cere ca sa-i raspund la fiecare intrebare. Totul a decurs in mod normal. Nu simteam decat o durere ciudata in gat. Un fel de nod incomodant. Cand s-a terminat operatia insa am simtit ca lesin. Le spun ca mi-e rau. Aud numai in ureche vocea asistentei medicale in mod repetat care-mi spunea „Respira adanc!" Eram obisnuit cu respiratul adanc de cand am avut probleme cu plamanii. Nu aveam de unde sa stiu atunci ca voi ramane cu anumite sechele in urma operatiei, care ma vor face ca sa sufar toata viata, fara nici o posibilitate de indreptare a greselii chirurgului.

Dupa 10 zile de spitalizare si douazeci de zile concediu medical, mi-am revenit foarte bine, putandu-mi relua in mod normal activitatea scolara cu toate implicatiile ei. Pentru efectuarea concediului medical am plecat acasa la parinti si le povestesc toata istoria, mai putin nevinovata cunostinta cu Valeria. Cele 20 de zile de concediu trec repede si ma intorc la scoala refacut complet, cu gandul ca va trebui sa trag din greu pentru recuperarea materiilor care au fost predate in lipsa mea de o luna de zile.

Ajungand seara in statia CFR Breaza, cand cobor din tren, se petrece ceva cu totul neasteptat. Dinspre Bucuresti spre Brasov, soseste concomitent un alt tren de calatori, cu stationare in gara CFR Breaza. Inca de atunci era linie dubla pe relatia Bucuresti-Brasov. Cand ma indrept spre iesire de pe peronul garii, simt ca cineva din spate, imi pune niste maini mici, catifelate pe ochi. O voce feminina tot atat de catifelata imi zice: „Ghici cine sunt?" Eu ii raspund prompt: „Nici daca ma impusca cineva, nu stiu. Nu ma asteapta nimeni si cred ca faceti o confuzie"! Atunci imi vine in fata si imi spune: „Strengarule! Unde mi-ai umblat? Te-am cautat la Spitalul militar din Bucuresti si la Biroul de primire mi-au spus ca nu au avut nici un caz de internare cu numele Indries. Traian. Unde ai fost? Spune-mi adevarul. Sa nu ma minti."

-In primele clipe, raman fara replica. In fata mea se afla domnita Valeria, cunostinta mea din trenul accelerat si de pe peronul Garii de Nord, respectiv din taxiul in care i-am ajutat la bagaje. Ii spun ca vin de acasa de la parinti, dintr-o localitate ce se gaseste la 25km distanta de orasul Oradea, ca nu am fost primit la spitalul militar din Bucuresti si ca a doua zi am plecat la Spitalul militar Brasov unde m-a „vaduvit" de apendice. Fara nici un alt comentariu, ma cuprinde dupa gat sj ma saruta afectuos, intrebandu-ma:

-Ei ? Acum ce facem?

-Eu nu am ce face altceva, decat sa ma prezint la scoala. Nu stiu dumneavoastra ce veti face la ora aceasta tarzie.

-O sa facem ceva amandoi. Ne ducem la un hotel ca sa stam putin de vorba, sa derulam in detaliu evenimentele lunii trecute.

-Nu cred ca este hotel in Breaza. Eu nu cunosc sa fie vreunul.

- Cum? Stai de un an in Breaza si nu stii daca este sau nu hotel?!

- N-am avut pana acum nici un motiv ca sa caut asa ceva!

- Bravo! Banuiam eu ca esti bajat cuminte, altfel nu eram eu astazi aici. Hai sa plecam ca sa cautam. Trebuie sa gasim.

- Dar eu trebuie ca sa intru in program maine dimineata la ora 7.

- Nu-ti face probleme. Cred ca nu esti pregatit pentru acest eveniment. Vei ajunge dimineata la program in timpul optim. Cu hotelul aranjez eu.

Ne ducem si gasim o cladire nu prea aratoasa, care avea fixat pe usa la intrare, o tablita mica, pe care scria „HOTEL". Intram inauntru. Asa cum s-a angajat, doamna se ocupa cu partea administrativa privind cazarea, iar eu nu stiam cum sa ma comport. Era pentru prima data cand intram intr-un hotel sj prima mea aventura cu o femeie. Imi cer scuze ca ma simt plin de praf si de funingine de la tren dupa o noapte si o zi de calatorie. Ma dezbrac pana la brau si ma spal. Totodata ii marturisesc ca nu am mai fost in asemenea postura sj o rog sa-mi scuze emotiile si stangacia. Din vorba in vorba ne-am apropiat tot mai mult , ne-am dezbracat si am intrat amandoi sub aceeasi plapuma. Ceia ce s-a intamplat pe urma, a fost mai mult decat sublim. Atata caldura, atata sensibilitate, atata finete si atata daruire de sine, nu am mai intalnit in toata viata mea. Inteligenta si bunatatea sufleteasca cu care era dotate, o ridicau deasupra tuturor celorlalte femei pe care le-am cunoscut ulterior. Am auzit „n" persoane spunand ca prima dragoste nu se uita niciodata. Confirm si eu cu toata convingerea. In scurtul timp pe care l-am petrecut impreuna, a reusit sa-si exteriorizeze cele mai nobile sentimente. Printre altele mi-a marturisit ca a fost obligata de parinti ca sa faca o casatorie de interese cand era minora, cu un barbat mult mai in varsta, cu o situatie materiala tentanta pentru parintii dansei, dar pe care nu 1-a putut iubi niciodata si ca nu-i mai poate suporta duritatea, lipsa de tandrete si nivelul sarac de cultura la care a ramas. Mai mult, are sentimentul ca este tratata ca o marfa si nu ca o fiinta umana. Era nevoita sa gaseasca o supapa prin care sa-si descarce amarul adunat de ani de zile si destinul si in mod cu totul intamplator a facut ca sa ma cunoasca pe mine.

Cu multa strangere de inima ne-am despartit dimineata in zori, nu inainte de a-mi da o adresa conspirativa, a unei prietene de incredere, la care puteam ca sa-i trimit scrisori. Cu gandul permanent la Valeria si cu fidelitatea ce i-am pastrat, in tot timpul scolii militare, nu am mai iesit in oras pentru a cauta si a gasi alte aventuri. Am tinut legatura prin corespondents, a mai venit si dansa pe la mine de cateva ori pana inainte de evenimentele petrecute in Bucuresti la 23 August 1944.

Odata cu intoarcerea armelor impotriva Armatei germane, s-a rupt firul sperantelor noastre de viitor. La producerea acestui eveniment major, in Bucuresji au avut loc altercatii intre comandamentele germane si fortele Armatei Romane, soldandu-se cu victime omenesti, militari si civili care s-au nimerit sa se afle in perimetrul confruntarilor, printre care se putea afla si gingasa Valeria. Este singura ipoteza, intrucat dupa acest eveniment, nu a mai dat nici un semn de viata. Aceasta a fost prima mea lovitura sentimentala de mari proportii pe care mi-a oferit-o destinul. De multe ori mi-am pus intrebarea pe parcursul destul de lung al vietii mele (85 de ani) daca intr-adevar exista un destin al omului sau ceea ce ne este dat sa traim, sunt intamplari favorabile si nefavorabile?

Pentru acei care traiesc, viata merge inainte, cu alte intamplari si cu alte evenimente. Amintirile insa te urmaresc toata viata ca un caine credincios.

Cu doua luni mai inainte de evenimentele zilei de 23 August 1944, s-a organizat incheierea cursurilor unei promotii cu durata de 2 ani si s-au facut avansarile in grad, intr-un cadru festiv. Avandu-se in vedere profilul pregatirii noastre scolare, celor care au posedat diplome de bacalaureat, li s-a atribuit gradul de sublocotenent rezerva, iar celor cu gimnaziu si cu 7 clase primare, li s-a atribuit gradul de sergent major in rezerva.

La incheierea situatiei scolare, se consulta dosarul personal al fiecaruia, spre a se vedea evolutia in timpul scolarizarii. Ce note a primit, ce recompense si ce fel de pedepse? Cand ajunge la dosarul meu, se constata ca foaia de observatie este alba. Nici o pedeapsa sj nici o recompensatie. Mi se pune intrebari de catre dirigintele de clasa, capitan Nicolae Popescu :